miercuri, 15 noiembrie 2017

Ziua 10

Să merg pe drumul cel bun, un drum tatuat în gândurile mele şi refabricat într-o nouă direcţie

vineri, 10 noiembrie 2017

Ziua 5 - Rabbit Day

Dacă pot să povestesc despre ziua de ieri fără să cânt "cucurigu" înseamnă că am supravieţuit căderii nervoase care a afectat întreg cartierul. Din stradă se auzeau clacsoane şi buşituri de maşini. Înjurături şi istericale. Am închis geamul. Eram în plină inspiraţie, scriam, însă, na, vecina de deasupra a început să ţipe la bărbat-su, apoi şi el la ea, apoi ea şi mai tare, apoi el şi mai tare, apoi ea şi mai şi apoi s-a auzit un "jap" şi câteva secunde de linişte. Ştiam ce urmează. În definitiv era liniştea dinaintea furtunii. Buşituri, urlete, înjurături, văicăreli, iar ţipete. Am ieşit pe balcon să fumez o ţigară. Clar, nu mi-am găsit cel mai bun moment inspiraţional. Nici bine nu mi-am aprins ţigara, din blocul de vis-a-vis, o femeie, îmbrăcată doar într-un capot, cocoţată pe balustrada balconului cântă de trei ori "cucurigu", făcu o reverenţă, îşi deschise braţele şi se aruncă. Ţigara se arsese singură între degetele mele. Cui naiba îi mai arde de fumat când are aşa un show în faţa ochilor? Am stins-o cu un gest reflex în giveciul cu muşcate.
Îmi era groază să mă uit jos să-i văd trupul zdrobit însă nu m-am putut abţine. Mă aşteptam să văd multă agitaţie pe la geamurile vecinilor, să vină salvarea. Însă, nu aveau de ce să se întâmple toate lucrurile astea pentru că pe asfalt, acolo unde ar fi trebuit să zacă nebuna în capot, nu exista nicio nebună ci doar conturul ei desenat cu cretă, urmele braţelor deschise şi ale capotului descheiat, urmele cordoanelor. La câteva minute, în acelaşi balcon de unde zburase femeia apăru un bărbat, îmbrăcat în pijamale. Părea cam buimac, se scărpină în cap şi înainte să intre înapoi în casă l-am auzit strigând numele unei femei. Probabil nevastă-sa. Între timp câteva alte geamuri de la etaje diferite se deschiseseră larg fără a lăsa la vedere niciun om.

M-am uitat iar după conturul femeii însă nu mai era în acelaşi loc ci la vreo 4 metri distanţă tot pe trotuar, parcă dădea să se ridice însă ceva, ca un magnetism între cretă şi asfalt o ţinea pironită. Se împingea în coate, îşi târa picioarele, iar se lipea cu faţa de asfalt şi tot aşa. O opinteală sacadată, ca a unui trup care se chinuie să iasă dintr-o paralizie generală. Încercam să înţeleg unde vrea să ajungă. Eram chitită s-o urmăresc cu mare atenţie şi făceam asta dacă nu apăreau la gemurile deschise mai devreme alte femei care începuseră şi ele să cânte "cucurigu", sigur, nu în acelaşi timp ci la o distanţă de câteva secunde în aşa fel încât suprapuerea cucurigărilor dădea impresia unui ecou spart, schizoid. Şi ele ca şi consoarta de mai devreme, făceau reverenţe şi se aruncau. Nu apucam să prind decât momentul scurt de picaj şi parcă se dizolvau, undeva pe drum, în aer. Doar urmele lor pe asfalt, de data asta în poziţii uşor diferite făceau mărturie incredibilei ploi cu nebune. Urmele lor, după câteva minute, începeau să se târască în aceeaşi direcţie ca prima. La un moment dat două femei care se aflau pe aceeaşi coloană a blocului de la etaje diferite  se aruncaseră în acelaşi timp iar urmele lor se suprapuseseră în aşa fel încât aveai impresia unei siameze cu bust comun, două capete, trei picioare şi patru mâini. Mişcările lor lente descriau un conflict ambiguu de linii care încearcă să se desprindă unele de celelalte, apoi cu o oarecare lehamite au început să se deplaseze, în aceeaşi direcţie. Aproape că o uitasem pe prima care, în sfârşit ajunsese la o gură de canalizare, dintr-aceea cu grilaj. Apucasem să-i văd doar picioarele.


joi, 9 noiembrie 2017

Ziua 4 - Joker Day

Într-o dimineaţă târzie, după o noapte lungă presărată de shoturi, Narcis se privi, ca de obicei, în oglindă. Pilula magică pe care şi-o administrează de nenumărate ori pe parcursul unei zile, oglinda, cea care-i freacă scula iubirii de sine şi nu se lasă până nu-i produce orgasmul suprem. Însă, în acea dimineaţă, oglinda se comportă ca o trădătoare de cel mai înalt nivel. Gândea că poate el s-a defectat sau poate cineva îi joacă o farsă.
Cu o zi înainte fusese la un seminar de filosofie: "Cum ne iubim pe noi înşine?" şi se aştepta să iasă de acolo, radiant, mai măgulit şi plin de sine decât poate el. Însă idiotul filosof şi-a susţinut cu argumente, pe cât se poate de solide, ideea că nu ai cum să te iubeşti pe tine, că poţi să te respecti, admiri, apreciezi, accepţi iar iubirea este doar pentru ceilalţi. Aşa a ajuns în bar, din dorinţa de a-şi scoate din cap viermele care i se ploconise confortabil în creier.
Iar cum, scârba de oglindă refuza să-i mai arate chipul însă, dacă ar fi fost numai atât.. Cel mai grav era faptul că în locul feţei lui, din trei în trei secunde, apăreau alte feţe, unele total străine, altele cunoscute, printre ele chiar şi chipurile părinţilor lui. Toate erau perfect coordonate cu mişcările pe care le făcea. După primele patru astfel de perindări, dădu la raţe, se spălă pe ochi şi speră ca uitându-se iar în oglindă să constate că toate au fost plăsmuiri a imaginaţiei lui afectate de băutură. Însă nu, gagica blondă din oglindă avea faţa udă, aşa cum o lăsase el în acel moment. Luă un prosop iar tipul negru dinaintea lui se ştergea şi el cu exact cu mişcările lui. Îşi dăduse o palmă zdravănă peste falcă tocmai momentul în care apăruse maică-sa. Îl buşise plânsul iar Obama plângea odată cu el. "Tu de ce pula mea plângi?" Însă propoziţia era continuată la fiecare trei secunde de persoane care, pardadoxal, păstraseră vocea lui.
După vreo jumătate de oră de frustrări, furii, gesturi inutile, ciupituri, smuls de păr, hotărî să vadă dacă şi celelalte oglinzi din casă se comportă la fel de ciudat. Îşi făcu nu ştiu câte zeci de selfieuri însă niciuna dintre fotografii nu-l mai arăta pe el, gagiul mişto, pe care-l iubea cu nesaţ. La naiba! Îşi pornise şi webcam-ul de pe Skype sperând că un live nu ar mai avea cum să muşamalizeze realitatea.
Culmea nenorocirii veni atunci când, după ce mai bine de jumătate de zi testase toate suprafeţele sau mediile care ar fi putut să-i arate chipul şi toate se jucau în continuare cu mintea lui, hotărî să se vadă, tot pe webcam, cu prietenul lui cel mai bun, Victor. Simţea nevoia să vorbească cu cineva. Cu el putea discuta orice, genul care nu pune multe întrebări şi te ia aşa cum eşti şi singurul, de fapt, din viaţa lui, care nu i-a întors spatele niciodată. Şocul lui cel mai mare îl avu când în loc de Victor se văzu pe el. Dădea cu virgulă rău. Închisese şi redeschise fereastra de vreo cel puţin zece ori sperând să aibă de-a face doar cu o defecţiune a laptopului, însă oricum o dădea apăreau foarte clar două ferestre, una cu Victor care de fapt îl arăta pe Narcis, dar vorbea ca Victor şi una cu el care era, de fapt mereu alt om. Victor îl vedea în continuare tot pe Narcis cel pe care-l ştia dintotdeauna. Făcu şi câteva printscrin-uri pe care i le trimise lui Victor. În pozele de pe laptop erau imortalizate imagini cu persoanele mereu altele pe care le vedea doar Narcis însă la Victor ajungeau poze cu imaginea adevărată a lui Narcis. Discuţiile între cei doi ajunseseră la apogeul disperării şi se închieaseră cu sfaturi de genul, "nene, du-te şi te culcă", apoi  "cred că ai nevoie de un psiholog" şi într-un final "Narcis, nu ajungem nicăieri, nu înţeleg nimic, dacă mai continui aşa mai bine du-te la un psihiatru."
Furios că, nici măcar prietenul lui cel mai bun nu-l înţelege, închisese brusc conversaţia, laptopul şi se întinse în pat. Îşi dorea din tot sufletul să adoarmă pentru ca mai apoi când se va trezi se va redescopri, acelaşi Narcis. Mai mult de-atât, spera ca toată povestea asta nici să nu se fi întâmplat în realitate şi că totul e numai în visul lui mahmur. Faza cu oglinzile, selfiurile, conversaţia cu Victor nici nu puteau să se fi întâmplat în realitate, clar visează şi e timpul să se trezească, să-şi recapete iubirea de sine. După ore bune de agitaţie reuşi să adoarmă.

(... ies să beau o bere şi revin.) ;)






miercuri, 8 noiembrie 2017

Ziua 3

Sunt foarte tentată să uit ceva important însă tentația vine din altă dimensiune, străină mie.





marți, 7 noiembrie 2017

Ziua 2

Something old, something new, something that scares me to death...

De când mă ştiu în câmpul muncii toate job-urile au venit greu. N-a bătut nimeni la uşă să îmi ofere un loc de muncă. Şi cele care au venit, după zeci de interviuri, au fost parcă făcute să mă chinuie şi eu le-am luat ca pe nişte provocări menite să-mi testeze răbdarea. "God wants you strong!"  Aşa îmi spuneam mereu. Partea amuzantă este că am ştiut dintodeauna că sunt o persoană puternică, dar nu am crezut cu adevărat. "So, why, fuking ass hole, you're punishing yourself so much! God doesn't want you stupid!"

Ieri m-am întâlnit cu o prietenă dragă, ştiu sună plenoastic, un prieten nu poate să-ţi fie alfel decât drag, dar îmi place să-i spun aşa. Mi-a povestit de un experiment în care şi-a propus să înfrunte una dintre temerile ei cele mai mari şi-a acţionat ca atare. A mers, a trecut mai departe. Ei bine, am făcut deja primul pas. Intru în acţiune. O să povestesc şi mâine.


Sunt propriul meu cobai pe care testez un medicament minune descoperit, de fapt, de când lumea. Mă tratez de "alţii" apoi o să ajung şi la ei.






luni, 6 noiembrie 2017

Ziua 1

N-am mai scris de mai bine de jumătate an, dacă mă gândesc bine distanţa se duce chiar spre un an. Să-mi fie ruşine! Dar nu mi-e!
Am braţe de titan, picioare mecanice, un creier stimulat de gândurile altora, plămâni alimentaţi cu un aer străin... Sunt pe drumul cel bun.
Uneori visez că mă întorc la fostul loc de muncă iar visul meu este mereu însoţit de teamă. O avalanşă de sunete stridente, asurzitoare. Un picamer care loveşte în plăcile mele tectonice şi mă trezesc cu un gust amar. Fac o gargară de sweet liberty: good morning my amazing life!
Am înlocuit 10 ani de "comand and control" cu o libertate pe care învăţ s-o gestionez. E-al naibii de greu. Multă lume mă întreabă cum îmi ocup timpul? "Te pregăteşti pentru viitorul job?" Este adevărat că dedic foarte mult timp pentru pregătirea mea profesională, însă, mai mult de-atât, mă pregătesc pentru un nou Eu, adevăratul Eu. Şi, da, mă bucur de o libertate pentru care multă lume mă invidiază. Însă nu este chiar aşa de uşor. Un om obişnuit să ofere şi să fie angrenat constant în împlinirea nevoilor altora foarte greu se dezvaţă de asta. Drumul către persoana mea începea întotdeauna de la alţii către mine şi foarte rar invers.
Îi povesteam unui prieten cum că experienţa mea de un deceniu instituţional o asociez cu intarea mea, de bună voie, într-o peşteră; la fel ca în Mitul Peşterii. Cică am fost unul dintr-aceia care a cunoscut adevărul dar a ales să intre în lumea umbrelor. Mare tâmpenie! Mi-am spălat creierii singură! Suferinţa constantă, în toţi aceşti ani, a fost strâns legată de libertatea de exprimare. Chiar dacă am avut uneori curajul, prin scrierile mele, să spun ceea ce gândesc, de cele mai multe ori îmi îngrădeam sau deviam exprimarea pe un teritoriu ambiguu, absurd sau abstract. Practic împăiam adevărul, realitatea mea în ceva ce părea să fie literatură. My escape! (Şi acum aş scrie absurd, abstract sau ambiguu, însă aş face-o pentru că aşa mă simt bine.)
Realitatea, aşa cum o văd acum, sună altfel. Peştera poate fi oriunde: Minister, Corporaţie, acasă, în club de fapt este în capul fiecăruia. A fost mereu în capul meu. Dacă înţelegeam acest adevăr şi înainte, "adevărul" unui deceniu ar fi funcţionat în baza altor parametri. Poate n-ar mai fi fost un deceniu pentru că aş fi valorificat altfel libertatea de a alege. Cine ştie. Însă acum aleg o plajă mult mai largă de exprimare. Nu doar prin scris. Aerul din plămânii mei începe să-mi fie familiar.






joi, 5 ianuarie 2017

Ceva mai mult

Într-una dintre lungile discuţii pe care le-am avut cu doamna Nora Iuga, acum doi ani, mi-a rămas în minte o afirmaţie, care reprezintă şi o credinţă personală, însă care a fost atât de frumos exprimată de ea. Spunea că "cel mai important lucru pentru oameni este să nu se îndepărteze de axa fiinţei".  Ce a fost extraordinar în timpul petrecut alături de ea a fost faptul că nici măcar o clipă nu m-a făcut să mă simt măruntă, deşi nicio secundă nu mi-a zburat din cap gândul că sunt doar la început de drum şi că mai am enorm de multe de învăţat. Chiar şi în momentele extrem de măgulitoare când lăuda nu ştiu ce pasaj din textele mele, când descoperea cine ştie ce genialitate a expresiei, incredibilul unor imagini create de mine, nu m-am lăsat întoarsă de la simplitatea faptului că încă sunt departe de ceea ce aş putea să fiu. Şi cred că asta o să-mi spun toată viaţa. Asta nu înseamnă că nu îmi cunosc valoarea şi n-o să încerc s-o fac cunoscută.  Este doar ceea ce mă ţine aproape de axa fiinţei mele. Nu neg, mi-au prins extrem de bine vorbele ei. Au fost şi mustrări, au fost şi multe texte tăiate complet. Altele mai bine de trei sferturi. Acum aş tăia şi mai mult însă face parte din evoluţia mea. Astea au fost condiţiile în care a ieşit prima mea carte, dincolo de care, personal, am rămas cu ceva mult mai preţios.
Ei bine, oamenii cu adevărat mari ştiu să se aplece şi asupra celor mici. Nu e un slogan pionieresc nici un dicteu populist. Când spun "mare" nu mă refer la oameni neapărat populari sau ultra populari. Nu e musai să fii popular ca să fii mare însă corect ar fi să ai un cerc destul de larg şi plin de oameni care te cunosc şi te apreciază pe măsura valorii tale.
Întrebarea este cum ar putea cel mic, din mulţimea şi desimea de oameni mai mici şi mai mari să fie văzut de cel mare? Este simplu. Trebuie doar să fie el însuşi. Nu trebuie să tragă de mânecă, nu trebuie să ţopăie, cu atât mai mult nu trebuie să linguşească. E plină lumea.
Ce anume l-ar detremina pe cel mare să se aplece asupra celui mic? În primul rând o gândire sănătoasă, neîngrădită de vanitate. Capacitatea lui de a înţelege că persoana asupra căreia se apleacă este doar într-o etapă a vieţii ei. Uneori e chestiune doar de timp. Viziunea face diferenţa. Să vezi în acel om un potenţial, o valoare care trebuie remarcată. Conştiinţa faptului că nu poţi garanta evoluţia lui însă poţi încerca ceva în acea privinţă dându-i o mână de ajutor. Faptul că îşi dă jos mantalele şi coroana de pe cap în faţa ta şi-ţi vorbeşte ca un egal reprezinta dovada faptului că are încredere în tine, ceea ce implică un angajament de zile mari. Un activator al potenţialului personal care trebuie, evident, alimentat cu multă muncă.
Ce este fain atunci când cunoşti un om cu adevărat mare este faptul că, aproape inconştient te faci moştenitorul unui testament incomparabil mai preţios decât orice bun material, statut sau imagine. Un dar care te ţine aproape de "axa fiinţei".