joi, 17 martie 2016

Și ei au întotdeauna dreptate!

Mai toți prietenii îmi spun să mă liniștesc. Cică mă agit prea mult. E adevărat, nici nu are sens să neg, sunt afectată, enervată, jignită. De ce? Pentru că văd mai mult decât trebuie. În condiții normale asta n-ar fi o problemă, din contră. Pentru că duc lucrurile în perspectivă. Nici asta n-ar trebui să fie o problemă. Care perspectivă? Ei bine, care ar fi perspectiva unei societăți normale? Care societate? A existat vreodată vreo societate normală? Come on! Ceea ce eu văd acum este că ne îndreptăm către o societate din ce în ce mai puțin tolerantă. O societate ipocrită încurajată de dicteuri și sloganuri aparent bine intenționate. Uniunea Europeană întodeauna ne vrea binele. Tocmai de aceea avem din ce în ce mai multe produse autohtone pe piață. Vrea o societate sănătoasă, asta se vede în înfloritoarea industrie farmaceutică pentru care, again, s-au ridicat o groază de fabrici românești. Lista e plină de E-uri fizice, psihologice, religioase, sociale, politice etc. Însă am găsit un bun prilej de a brava și a ne etala dorința noastră de a fi mai buni, chiar dacă, în fond, nu suntem decât niște cățeluși supuși care lătrăm și mușcăm după cum ne dictează mămica noastră cea bună. (Îmi imaginez ziua în care va fi interzis alcoolul în cluburi, baruri și restaurante. Cum vor bate din aripioare focile vegane și vor țopăi, fericite, cu mingea pe nas.)
Într-una din zilele trecute, în timp ce travesam pe trecerea de pietoni, din partea opusă, venea o bătrână, modest dar curat îmbrăcată cu trăsături elegante dincolo de care eu am văzut o doamnă cu carte sau măcar o femeie deosebită. Ținea în mână o țigară aprinsă. Trecând pe lângă ea nu pot să spun decât că am simțit un moment de relaxare asociat cu imaginea mea stând de vorbă cu ea la o terasă. Sentimentul acela că poți să te simți relaxat în preajma unui om care te primește cu căldură și înțelegere. De altfel, nu neg, de cele mai multe ori, în preajma bătrânilor nu prea mă simt bine. De ce?  Pentru că cele mai multe feedback-uri din partea lor au fost de ocară, aroganță, critici nejustificate, priviri piezișe, atitudini preconcepute ”tinerii din ziua de azi”. Rar am simțit empatie, înțelegere, iertare, dragoste.  Ei bine, eu cred, cu tărie că echivalentul unor astfel de bătrâni scorțoși și aroganți se regăsește în sumedenia de ”tineri” din jurul nostru. Aspiranții unei lumi perfecte, combanții veșnic antrenați pentru cauze nobile, ei înșiși considerându-se modele. Acei tineri înțelepți, anti-grăsimi, anti e-uri, pro mâncare bio, mers pe jos, yoga și muzica zen (în vine în minte acum un articol citit de curând despre ”cocalarul religios”). În fine, acei ”tineri” constipați, îngrădiți de o sumedenie de norme, care nu beau, nu fumează, nu înjură și dacă înjură o dată își trag pe spinare zeci de biciuști. Cine știe ce-ar fi în stare să-și facă pentru celelalte? Pentru că nu-și permit să fie ”golani”, măcar odată în viața lor. Dar mai ales acei ”tineri” care dacă au făcut vreodată toate cele menționate puțin mai sus și s-au lepădat, se bat cu pumnii în piept și se oferă drept exemplu cum că ”se poate”.  
”Se poate” ce, dragii mei puritani. Ați scos demonii din voi și i-ați înlocuit cu îngeri și sfinți? V-ați ridicat cu o treaptă, două spre rai și vă permiteți să priviți în jos spre ”slăbiciunea” umană cu degetul arătător împlatoșat în aur, câștigat din banii economisiți în absența viciilor? Stați acolo că stați bine. Eu, una, nu simt că am nevoie de voi. Știu că vă place să vi se spună că aveți dreptate. Așa e. Întotdeauna aveți dreptate. N-am niciun argument solid în favoarea mea. Ăsta este adevărul pe care îl știați, oricum.
Însă există un lucru pe care nu-l veți înțelege niciodată. Incredibila relaxare pe care ne-o dă libertatea de a greși. Incredibila plăcere pe care ne-o dă dorința de a greși. Asta înseamnă să fii om.
Nimic nu se compară cu libertatea pe care mi-o rezerv din aceste ”greșeli” pe care le numiți voi greșeli. Eu le consider normalități.
Mă așez la masă, beau o sticlă de bere, fumez și scriu. Câtă vreme voi putea, nici nu concep actul scrisului fără fumul țigării mele. Îl iubesc ca pe aerul meu. Ecoul gândurilor și frământărilor mele. Ceva șamanic. Puțini înțeleg. E mizeria mea care mă ține în zona umanității. Este mizeria mea care mă ține antrenată în fiecare zi în zona iertării și înțelegerii firii umane. Cuiul acela pe care-l bat în carnea bățoasă a aroganței.
Libertatea mea trăiește printre prieteni cu care îmi împart defectele și calitățile. Cu cei care mă iau exact așa cum sunt și nu se chinuie să mă facă mai bună.
Ceea ce nu știe viitoarea societatea ipocrită, în puritanismul ei, este că oricât de mult s-ar chinui să ”îndrepte păcătoșii” nu va reuși niciodată atâta vreme cât se va chinui s-o facă. Însă o astfel de societate nu poate fi oprită, pentru că ea are întotdeauna dreptate. Mai puțin într-o singură privință. M-aș bucura să se dovedească a fi în stare să înțeleagă care ar fi aceea.

P.S. Jos pălăria acelora care nu beau, nu fumează, nu înjură însă nici nu arată cu degetul. Am întâlnit, însă extrem de puțini.