vineri, 11 decembrie 2015

Recenzie carte - Andreea Pop

sursa: vatraoficial.wordpress.com

Heteroclită ca focalizare, poezia pe care o scrie Cristina Cîrnicianu în Faţa tandră a infernului (Grinta, 2014) dezvoltă o galerie variată de atitudini şi preocupări, pe care le etalează într-un evantai discursiv generos. Redusă la esenţial, gesticulaţia poemelor traduce sondarea febrilă a proximităţilor ca modalitate de cunoaştere de sine. E aici o poezie introspectivă, de cameră, construită uneori pe alternanţa difuză a jocului de lumini și umbre, a cărei notă fundamentală o dă un soi de crispare dramatică în faţa mecanicii existenţiale.
În câteva locuri, tensiunea unei astfel de fizionomii încrâncenate se citeşte în felul în care poeta operează disecţia nervurilor fine ale angoasei; evidentă mai ales în prima secţiune, „Morţii mei”, toată această autoscopie ia forma unui exerciţiu compoziţional în care reportajul clinic şi consemnarea modulaţiilor bolii alternează cu o serie de conversaţii închipuite, de coloratură funebră; articulate pe o tonalitate lirică localizată la intersecţia dintre halucinarea maladivă şi fantazarea cu bătaie metafizică, poemele „respiră” într-o ambianţă încordată, de surescitare cerebrală în fază avansată. Nuanţarea detaliilor şi subtilitatea sugestiei aproape că ţin de caz patologic: „se lasă liniştea/ o pisică obeză peste pieptul meu/ închid numai puţin ochii/ printr-o trapă în tavan cineva aruncă din când în când/ saci cu buline roşii de hârtie glasată/ le văd printre gene cum cad lent/ brăzdate de raze firave de lumină/ apoi se topesc în aerul îmbibat cu spirt/ timpul trece meticulos/ cu precizia picăturii de ser în vârful unui ac”, nimic de pierdut (2). De o tonalitate uşor diferită vor fi versurile de orientare biografică, în care deşi miza rămâne tot una gravă, emisia lirică e ceva mai relaxată, eliberată puţin de solemnitatea obsesiilor anterioare. Transpuse într-o cadenţă care preferă rostirea mai degajată, ancorată mai mult în concret, unei exhibări excedentare, textele merg acum pe linia unui lirism cu ecouri expresioniste: „ce griji aveam noi/ cei care dădeam singurătatea pe uşă afară/ aruncam cu pietrele în ea/ ne credeam eroi…/ când ne-a venit rândul/ ne-am împrăştiat în lume diformi ca puii de lup/ auzeam cum ne cresc oasele/ ligamentele pocneau ca mugurii de primăvară/ şi ce ne mai strângeau pantofii/ ş ce ne mai intra frigul pe sub mânecile prea scurte/ […] abia după ce ni s-au copt bine oasele feţei/ şi pieile începeau deja să ne slăbească încheieturile/ ne-am întors acasă dezgropând înapoi drumul/ cam în tot atâta viaţă cât la dus/ i-am deschis uşa ca unei doamne”, noi şi diva. În altă parte, confesiunea retrospectivă ia forma unei incantaţii copilăreşti. Rememorarea se face peste tot cu o înfiorare discretă, aproape mistică.
De aici şi până la croiala minimalistă a poemelor anti corporate, care descriu scenarii cotidiene de austeritate, consumate pe fondul unei existenţe aride, calea e lungă. Poezia Cristinei Cîrnicianu se mută acum într-un registru diferit, care desfăşoară fragmentar câteva episoade urbane pe o tonalitate ceva mai incisivă şi mai accelerată decât înainte. Rămâne acelaşi fond grav, însă orchestraţia lirică vizează de data aceasta mai ales conspectul lumii exterioare, înregistrat cu un scepticism şi o ironie ascuţită indiferent de „adresă”, mai ales atunci când bifează „pontajul” corporatist şi metamorfoza radicală de după program, reveria suprarealistă citadină, ori teoretizarea existenţială. Departe de exhibiţiile severe cu nuanţă de parabolă din prima parte a volumului sunt aceste poeme, în care observaţia morală face trecerea de la structură de plafon la detaliu nelămurit, mai mult sugerat. În consens cu acestea vor fi şi bucăţile din „Teste de luciditate”, care dovedesc un elan cerebral ce atinge cote maxime şi care admite uneori şi notaţia livrescă ([bohemian drunks][capricii]). La capătul acestui circuit halucinant, microscopiile din final revin la tatonarea confuză a graniţelor lumii de la începutul volumului, de data asta cu o componentă hotărât fantasmagorică şi descriind o atmosferă sinistră, de SF bizar. O piruetă contorsionată descrie cel mai fidel mişcarea poemelor din Faţa tandră a infernului, executată într-o gamă teribilă.


marți, 9 iunie 2015

Rock in Vienna

4-6 iunie (raiul rockerilor sau iadul fandosiţilor)



Faith no More

Incubus
Metallica
Body Count

Muse
Limp Bizkit















marți, 17 martie 2015

Recenzie la "Faţa tandră a infernului" pe filme-carti.ro

Sub ilustrații și cu imaginea de pe coperta de Paul Hitter, un expresiv artist româno-german, Cristina Cîrnicianu își lansează durele cicluri de poeme care compun Fața tandră a infernului: „Morții mei”, „Literoscop”, „Test de luciditate”, „Om și mai cum” (poeme în proză, cu o evidentă patină suprarealistă ce le dă coerență).
Este de fapt un volum-călătorie, o coborîre în imaginarul unui eu, similară în fond (lasă autoarea să se înțeleagă) cu o descindere în infern. A-l cunoaște pe celălalt este o acțiune infernală? Par să confirme acest lucru Baudelaire sau Dostoievski, portrete de Paul Hitter ce gardează un ciclu sau altul de poeme.
Dincolo de evidenta apetență morală (Cristina Cîrcianu are repere de acest fel, ce o diferențiază radical de tendința imanentă majoră a poeziei de azi), se deschide o lume alcătuită din sînge și spital, cu deschideri de transcendent, precum în orice infirmerie de la Arghezi încoace.
Poeta își semnează poemele cu cîte o metaforă din zona ambiguității, ca un pictor sau un regizor care se inserează în lumea sa; un exemplu este metafora vișinelor, a infinitei serii simbolice, de la flori de cireș, la fructele tari sau moi, în soare sau ploaie. Altădată asistăm la anamneza unei copilării rurale, în mijlocul naturii, elogiu al vegetalului, al vieții nediferențiate.
Următorul pas, extragerea din această lume, prin metafore ale eviscerării: în spital, sau într-o banală bucătărie; firește că amintirea devine o altă eviscerare, ce capătă o dimensiune specială cu „bătrânul feldmareșal”, piruete ale elefanților, invazii de melci, lanuri de lalele. Sau prin decorporalizări, trecerea dintr-o lume în alta, sub spectrul banalului, al simplei treziri într-o nouă zi, într-o nouă dimineață, în același alt apartament, în același alt așternut.
Cîștigătorul unui concurs pus sub semnul lui Mircea Ivănescu, la inițiativa poetului Adrian Suciu și a asociației sale, „Direcția 9”, volumul arată o voce autentică, cu deliruri promițătoare pentru direcția poeziei noastre; o primă confirmare: imagismul lui Paul Hitter, prim „comentator” al acestui volum.
autor: Dan Gulea

sursa:

miercuri, 4 februarie 2015

#kazim de Andrei Zbîrnea

Un hamac construit dintr-un singur strat de atomi de grafen ar putea susţine lejer o pisică. Practic pisica s-ar vedea ca şi cum ar pluti în aer, aşa cum spunea profesorul olangez Andre Geim. Structurile atomice de grafen se pare că sunt cele mai bune conductoare de energie şi căldură. O descoperire care ar putea revoluţiona universul tehnologiei actuale.

"în-
totdeauna
un mecanism simplu
funcţionează mai bine
într-un conflict de durată" (zice Andrei Zbîrnea în #amargosarange)

Andre Geim, pus în imposibilitatea de a avea la îndemână un întreg şi sofisticat mecanism de spargere a materialelor pentru a obţine cel mai mic element (atom) a experimentat o variantă mult mai simplă. A răzuit mina unui creion, a lipit-o şi deslipit-o pe o fâşie de scotch până când pe suprafaţa acesteia au rămas abia sesizabile particule de grafit. Aşa a putut observa sub microscop structura a grafenului. Poate că nu întotdeauna e nevoie de laboratoare ultradotate pentru ajunge la rezultate extraordinare. Este nevoie, într-adevăr de ingeniozitate, de o gândire în afara cutiei. De insistenţă.
Însă orice descoperire revoluţionară înseamnă în primul rând schimbare de mentalitate. Poeziile lui Andrei Zbîrnea, după părerea mea, sunt cu câţiva paşi înaintea contemporaneităţii. Legăturile de bază şi substanţa textelor sale nu se limitează la geografia şi istoria locală. Nu se limitează nici măcar la propria persoană. Ele funcţionează pe modelul deja cunoscut motor personal (server), filtre personale şi reţea.
Iniţial, când am citit cartea lui Zbîrnea, am perceput-o ca pe un produs ultracorporatist, poate datorită titlurilor, multe dintre ele, care se lasă foarte greu de memorat, un alt sistem de denumiri. Faptul că foloseşte hashtag-uri (#)  nu cred că este o simplă fiţă de internaut. Am probat cât de utilă este o căutare pe internet a cuvântului kazim cu # şi fără #.  O diferenţă uluitoare. Andrei se pare că înţelege foarte bine vremurile în care trăim, fără a le renega, din contră se foloseşte de uneltele disponibile în favoarea cărţii sale. O gândire sănătoasă, cred. Nu poţi închide ochii şi să te prefaci că trăieşti în alte vremuri. Orice unealtă este bună dacă ştii cum s-o foloseşti. Din punctul ăsta de vedere Andrei este extrem de lucid şi eficient, un open-minded.

"cum
fie-
care
dintre noi
a înţeles mecanismul
propun să mergem mai departe" (#raynaud)

Am citit de câteva ori cartea lui Andrei Zbîrnea şi de fiecare dată am încercat să înţeleg ce anume o face atât de deosebită faţă de ce am citit până acum. Raportând la paranteza pe care am făcut-o la început, poeziile lui Andrei îmi par construite şi susţinute de o structură extrem de fină şi de rezistentă precum o ţesătură din grafen.
Ce-mi place mie la poeziile lui Andrei este faptul că merg, pe tot parcursul cărţii, pe o incredibil de discretă expresie a sentimentelor. Nu există nimic grobian în ceea ce scrie. Totul este delicat, bine strunit, cerebral şi sensibil deopotrivă, nelipsit de ironie:

"asha preferă culorile vii şi rochiile cu paiete asha nu
face diferenţă între marxism şi comunismul cu faţă
umană" (#anders)

sau

"e-
fervescenţa
ucide atenţia
distributivă lu-
crurile importante
se vor tranşa pe
euromaidan" (#behring)


Poate mă înşel, însă Andrei îmi pare genul care urmăreşte foarte atent şi înceracă să fie la curent cu ce se întâmplă dincolo de graniţele naţionale, fără a exclude o evidentă atenţie la ceea ce se întâmplă şi în interior. O strofă care pe mine una mă obsedează, nu cred că se poate trece indiferent peste:

"un copil de zece ani devine obiect de studiu
pentru specialiştii britanici în noaptea asta
petrolul nu e
decât un surogat pentru cuvântul sânge"


Andrei este, ca să-i spun aşa şi sper să-mi ierte exprimarea, o specie aparte de poet. Genul care gândeşte şi se exprimă dincolo de el. Părerea lui este importantă însă nu-l vizează numai pe el. Iar "confesiunea" lui este o armă din care toţi avem de câştigat.

Am încercat să înţeleg dificultatea pe care o întâmpină această carte în rândul cititorilor. Pentru cei mai în vârstă este o carte greoaie, nu pentru că Andrei ar avea vreo problemă în acestă privinţă, ci pur şi simplu pentru că textele lui poartă amprenta vremurilor actuale. De altfel chiar şi pentru aceşti cititori, Andrei lasă suficiente mesaje inteligibile şi puternice încât cineva care nu este familiarizat cu termeni gen "secondlife", "high-definition", "shuffle", pastila roşie şi pastila abastră, jazz fusion etc., ar putea înţelege. Poeziile din #kazim nu sunt nici pe departe teribiliste. Este, unul dintre puţinii autori care reuşeşte să dozeze incredibil de bine englezismele, nu derajează cu nimic, nu bravează, nu încarcă, nu mizează pe un tred, ci doar exprimă o realitate a prezentului în felul lui.
În ceea ce priveşte cititorii tineri, Andrei lansează o provocare şi mai mare. Este evident un bun cunoscător a ceea ce acum se numeşte "secondlife", multi-tasking, social network. Cu toate acestea dovedeşte o putere extraordinară în a se sustrage acestora şi a trimite cititorului referinţe extrem de bogate, în extrem de variate domenii. Reuşeşte să tragă semnale de alarmă cititorilor furaţi sau sedaţi de mirajul internetului, ghidându-l către necesitatea unui control al lucidităţii. Recomand în această privinţă poemul "#kazim".
Poezia lui Andrei este una complexă, ultracontemporană, din punctul meu de vedere. Dovedeşte, evident, o cultură vastă şi numai în domeniul livresc. Mai mult decât atât, dovedeşte o înţelegere profundă a fenomenelor actuale care ne influenţează.
Ştiu că nu am punctat încă multe aspecte şi-aş fi avut încă multe de spus. kazim este, din punctul meu de vedere o carte care nu menajează, sensibilizează, te pune să cauţi pe Google, să urmăreşti anumite filme, să asculţi anumiţi cântăreţi, să deschizi ochii către ce se întâmplă dincolo, să citeşti, să-ţi pui întrebări.

"pentru toate
celelalte există buto-
nul de panică" (#dagherotipie)


Eu recomand cu drag această carte. O consider un exemplu de genialitate a poetului mai mult decât contemporan. 
Pentru cei interesaţi şi care nu ştiu de unde pot face rost de carte, click aici.



marți, 13 ianuarie 2015

distopie mediatică

    Au fost cândva nişte vremuri când oamenii talentaţi erau vânaţi de promotori. Ca să ne înţelegem, mulţi din aceşti oameni nu umblau de la bun început în medii selecte, elitiste. Cei mai mulţi porneau de jos, de prin bodegi, baruri, printre amărâţi, neştiutori, amatori. Vânătorii se infiltrau şi ei. Acolo unde miroseau ceva valoare, puneau laba pe artist, îl băgau în camera de despăduchiat, îi turna nişte ţoale bune pe el, îi puneau la dispoziţie câţiva specialişti şi-l valorificau. Ambii aveau de câştigat. Evident, ca-n orice investiţie, există şi riscuri.
    În zilele noastre treburile funcţionează altfel. Nimeni nu mai are răbdare să caute, să se implice. Artistul trebuie să fie la cutie, gata muncit, gata gătit. Un om cules de prin bodegi aduce un detriment imaginii promotorului poleit cu succes, care nu-şi permite să ia nişte "scursuri". Sigur că este ideal sa-ţi pice pe mână oameni în care să nu mai investeşti mare lucru, însă nu e normal să pretinzi asta tot timpul. Uneori poate că nu e rău să mai şi cauţi, să mai osteneşti puţin. Cu aceiaşi oameni de azi, Edith Piaf n-ar fi existat.
    Fără a exclude valoarea din mediile elitiste, docte şi cu patalamale, un talent venit din mediul brut, mirean, foarte greu are intrare azi. Pentru aceştia din urmă nu se prescrie decât fie un drum foarte lung şi anevoios, fie moarte lentă. Este luat de sus, cu aroganţă, un pater atotştiutor, care îşi permite să facă mişto de el, să-l compare cu x,y,z, scoţându-i în evidenţă bubele sau inventându-le, poate pe ici pe colo, câteva vorbe bune, că doar acolo unde este evident un talent, nu poţi fi chiar atât de tâmpit încât să nu recunoşti ceva. Pe artistul ieşit din bodegi nu-l apără nimeni. Nu-l ajută nimeni. Şi dacă se întâmplă cineva să-i întindă o mână de ajutor, aceiaşi profesionişti, antrenaţi în centrele de excelenţă, au destule argumente pentru a demonstra, poate pe bună dreptate, neajunsurile împricinatului. Însă mai bine să muncească alţii şi ei doar să-şi dea cu părerea.
    La ora actuală, casele de discuri nu se mai implică decât dacă artistul este deja popular, valoarea rar este un criteriu. "Popular" trebuie neapărat legat de comercial. Artistul e musai să fie ancorat în ce se cântă la ora actuală, altfel de ce şi-ar irosi banii pe unul care cântă ceva ce nu pricep ei? Ori despre care nu ştie gloata? Însă mai este oare ăla artist? 
    Este evident că organul acesta al valorificării a fost mutat în altă parte a mecanismului mediatic. E ceva nesănătos care miroase a lene, aroganţă, superficialitate!