miercuri, 24 decembrie 2014

"Eu" vs "Noi"

    Daniil Harms, o viaţă scurtă însă intensă. Prin 1927 a aderat mişcării dadaiste "Oberiu". După numai câteva luni autorităţile sovietice le-a pus bocancul pe ţeastă. Doi ani la rând 1931, 1932 Harms a fost băgat în puşcărie datorită scrierilor sale neconvenţionale...În fine, omul până la urmă a preferat să scrie pe ascuns, atât de ascuns încât nici prietenii lui nu aveau acces la operele lui. Practic el a fost cunoscut post-mortem.
    Am avut şi noi astfel de oprelişti, o groază de intelectuali decimaţi sau reduşi la tăcere (într-un fel şi reducerea la tăcere pare o formă de decimare, doar speranţa, o fereastră cu posibilităţi de deschidere într-un viitor incert...)
  Dacă e să stai puţin strâmb şi să judeci drept, nenorociţii ăia care băgau pumnu-n gură intelectualilor, aveau măcar un simţ al importanţei şi impactului scrierilor asupra maselor. Nenorociţii ăia citeau, urmăreau, analizau apoi aruncau buzduganul, să sfarme ţeasta scriitorilor care încercau să-şi scoată din mediocritate neamul.
    Şi acum?
    Azi?
    Ce avem?
    Ignoranţă?
    (I)porcizie, pardon: ipocrizie! Poate că are sens "I" din engleză "Eu". Un cult al "eu-lui", al selfie-ului. Americanizare. Am vrut să ne salveze americanii. Ne-au salvat! Şi atunci ca şi acum!
    Paul Goma, aminteşte, la un moment, în "Gherla", de o fază în care unul dintre colegii lui, invitat afară din celulă întreabă dacă are voie să-şi ia şi pătura (indiciu important, în funcţie de asta asta îşi puteau da seama cam unde ajung). Şi Paul Goma punctează un aspect important. Acela că nu aveau voie să spună "noi". "Noi" era echivalentul unei ralieri, recunoaşterea unei revolte. Ceea ce pe atunci era foarte grav. Fiecare vorbea pe cont propriu. Exista o teamă patologică a autorităţilor de a vedea oamenii împreună, altfel decât în forma mecanizată a instituţiilor, strict controlată şi convinsă de apartenenţa la ideologia comunistă.
    Şi acum?
    Azi?
    Ce avem?
    O puzderie de oameni care stau la coadă să cumpere cartea lui Iohanis, care nici măcar nu este scriitor şi care a scos cartea asta imediat după alegeri, că altfel nu interesa nici pe dracu de cartea lui.
   Sunt oameni care habar n-au că Emil Brumaru mai trăieşte. Da, domnule, ce chestie, este un scriitor în viaţă. Da' de unde să ştie lumea că e în viaţă, că doar mass-media colcăie de mediocrităţi şi nume fabricate în uzinele succesului.
    Când a murit Nina Cassian, mai auzeam reacţii de genu': "Păi cum, eu credeam că a murit demult!" Sigur, a murit demult, în ignoranţă.
    Nora Iuga, mai trăieşte şi scrie şi publică. Nici măcar un sfert din cozile de la Iohanis nu se adună la astfel de scriitori, care, dincolo de gusturile şi criticile, mai mult sau mai puţin avizate, au lăsat ceva în urmă. Şi câţi alţii...
    De Herta Muller ştie toată lumea, pentru că a venit de-afară. De-acolo unde presa mai mişcă ceva în rândul maselor.
    La noi nu este aşa. E greu să ieşi din straturile de ignoranţă. Şi dacă ieşi ce poţi să mai vezi, că ai deja o cruce pusă la căpătâi? Că nici măcar nu exişti? Că nu ţi s-a lăsat nici măcar un clopoţel legat de mână? Şi dacă ai avea? Cine te salvează! Tot colegul de scriitură care vine la lansare şi-ţi cumpără cartea, că dacă nu ai fi tu şi câţiva prieteni, nu-ţi scoţi nici măcar investiţia în tiraj.
     Aud atâţia oameni de rând care habar n-au ce se mai scrie azi. Dar bagă clişee dintr-alea că "nu se mai scrie azi cum se scria pe vremuri" sau că "tinerii din ziua de azi".
"Tinerii din ziua de azi" care mai scriu şi scriu bine, sunt liberi, însă ce bocanc greu este ignoranţa maselor şi mai ales a acelora care ne conduc. Şi e normal. Cei care ne conduc nu au nici măcar simţul acela al inchizitorilor sovietici pentru a identifica o scriere cu impact (şi mă refer la impactul cu adevărat valoric). Sau au o încredere atât de mare în mecanismul acesta al futilului încât pot dormi liniştiţi.
    E adevărat că avem tot mai multe festivaluri, evenimente...avem şi lansări de carte, însă e doar o iluzie a recunoaşterii. În definitiv se adună tot de-ai noştri, scriitori, familiile/prietenii noştri.
    La mine la lansare trei sfeturi au fost prietenii mei. La următoarea nu mă aştept la minuni. În fine...eu mai de mâncat multă mămăligă...aş înţelege.
    Andrei Zbîrnea a plecat în "plerinaj" cu cartea lui la Sibiu şi Iaşi...cu durere am aflat de la el că nu a vândut decât vreo 6-7 cărţi. Dumnezeule! Nu doar că nu şi-a scos banii de drum, sunt convinsă ca a mai dat şi de la el.
    Oare Esca sau Răduleasca şi-or fi scos banii pe cărţi, sau poate că au fost sponsorizate, pentru neaseMUITul lor talent.

Dar să revenim!
La Daniil Harms şi câţi ca el! Câţi ca "noi", câţi ca "voi"!




marți, 23 decembrie 2014

Interviu Maria Casandra Hauşi

Zilele Mariei Tănase, recital la Teatrul Nottara, stagiunea 2013-2014
fotograf: Nicolae Stoian
interviu luat pentru: semnebune.ro


Pe Maria Casandra Hauşi am întâlnit-o prima oară la Festivalul de artă creştină de la Teliu, Braşov în 2012. Înainte de spectacol am stat puţin de vorbă. O atitudine veselă, primitoare, nimic impozant, ţinută simplă, modernă. În timpul concertului însă era o cu totul altă Mărie, una care te face să ţi se zburlească părul pe şira spinării, o voce care acoperă o sală întreagă, fără microfon, o ţinută autentic românească, dacă pot să-i spun aşa. Apoi anul trecut în 2013, ne-am reîntâlnit, absolut întâmplător, în calitate de spectatori, în piaţa George Enescu, unde se ţinea Festivalul ArCuB Live Open Air - Jazz, Blues & More. (Cu ocazia acestui interviu, am vorbit la telefon şi nu-i venea să creadă că trecut atât de puţin timp, ori că s-au întâmplat atât de multe). Abia se mutase în Bucureşti. Nu ştia cum îi va merge, însă, mie mi-a părut optimistă.

Cristina Cîrnicianu:  Maria, eu ştiu ce cânţi. N-a fost dată să te ascult şi să nu trăiesc din plin acest dar pe care ni-l împărtăşeşti. Astă primăvară, chiar de ziua ta, sigur, la insistenţele prietenilor, ai reuşit să reduci la tăcere un întreg club de rockeri. Crede-mă, toată acea linişte care s-a lăsat în timp ce tu cântai şi după, s-a datorat respectului pe care-l inspiri prin ceea ce eşti, ceea ce cânţi. Este acel ceva pe care nu ni-l putem reprima şi pe care tu reuşeşti să-l activezi. Are strânsă legătură cu faptul că suntem români, oricât de pesimişti sau cârcotaşi am fi. Însă pentru cititorii care încă nu te cunosc, spune tu, te rog, în câteva cuvinte, despre ce fel muzică este vorba?
Maria Casandra Hauşi:  Muzica pe care o reprezint trezeşte conştiinţa noastră, revitalizează simţurile vitale, înalţă inimile, ne deschide mintea, ne luminează sufletele. Este vocea mamei. Aşa cum pruncul din pântece iţi recunoaşte vocea… aşa o recunoaştem şi noi pe ea. Este muzica tradiţională românească din Maramureş, grai străvechi, glas străbun. Este muzica ce te lasă să iţi auzi şi să iţi asculţi inima.
Nefiind o muzică ambientală, ea se impune singură. Te obligă la ascultare şi cugetare. Sunt hori păstoreşti, sunt doine ori duine, precum am aflat că mai sunt denumite pe aici,  denumirea provenind de la refrenul ce încheie de obicei fraza muzicală: "dui, dui, dui"… iar acestea la rândul lor sunt însoţite de loviturile de glotă specifice zonei noastre. Un alt refren specific Maramureşului este şi "zî-hîi-hîi"… aici loviturile de glotă se formează pe vocala î”. Trebuie să îţi mărturisesc aici ceea ce mi-am amintit acum. Vorbind cu Nicolae Pitiş, rapsodul popular din Lăpuşul Românesc, cel care a cântat pe coloana sonoră a filmului “Pintea”, cel care în 2011 a fost desemnat Tezaur Uman Viu, să-i spunem “sfătuitorului meu”, “mentorului meu”, vorbind despre lume, despre hori mi-a spus: "Fată, d-apoi tu când li-i horii pă aiestea să nu meri mai încolo de tri cu “dui-dui-dui”, a treia să îţi hie ce’ mnicuţă de înturnare a glasului, să nu hi ca aciăla de zice ”frunza verde, verde, verde, verde, verde… verde" până când? Până să uscă."  La fel şi cu "zî-hîi-hîi" să se înţeleagă că e un îndemn: "zi, că îi, da… îi… cum (precum) ai întreba: Mă, îi?... Şi-ţi zâce: Îi, îi….Aşa zice moroşanu’… Mă, îi de omenie Ioa?... Da, mă îi, îi… Zî-hâi, îi- îi, adică îi, da îi"… aşa să se audă şi în horit. Totul e cu înţeles.
Eu şi dacă zic "măi" în cântat, îl gândesc… nu îl iau ca pe un simplu refren… completare la a opta silabă din vers. Cuvintele de legătură să se simtă că-s cuvinte de legătură… Îmi place tare mult să cânt în Limba Română. E o limbă atâta de generoasă în înţelesuri…
Doina nu se plânge, nu se lamentează, mărturiseşte curat şi "lămurit în foc" îi este graiul. Iar tempoul este pulsaţia inimii… bătaia inimii.
Da!

Mărturii Străbune, recital Opera Naţională Cluj Napoca,  2013
fotograf: Nicolae Stoian
CC:  Nu eşti de foarte mult timp în Bucureşti. Ce aşteptări, pe plan muzical, aveai când te-ai mutat aici, şi cât anume din ce ţi-ai propus s-a realizat?
MC: Mi-am propus să îmi urmez drumul… ceea ce cu ajutorul Lui Dumnezeu asta voi face! Nimic la timp, totul la vreme potrivită!

CC: În noaptea dintre 30 noiembrie şi 1 decembrie, ai cântat cu băieţii de la Subcarpaţi? Nu-mi pot abţine curiozitatea, cum s-a legat această colaborare sau cum aţi dat unii de alţii? Vor mai fi şi alte colaborări cu aceeaşi trupă sau cu altele?
MC: Ne dorim să mai colaborăm, însă dorinţa mea este să nu-mi ia vocea şi horile să le mixeze ci totul să fie cântat pe viu. A fost îmbucurător oricum să aflu că şi ei aveau în proiect acest lucru.
Da, muzica, arta, simţirea, dragostea de neam, de ţară, de limbă, de trăire şi simţire aduce laolaltă oameni care se aseamănă… Tineri, bătrâni… se privesc şi se recunosc, aceştia sunt semenii tăi… sunt fraţii tăi… şi câţi sunt… "câtu-i ceru plin de stele/ sînt surori de-ale mele". Nu suntem mulţi suntem câţi trebuie! Ştie Tatăl Nostru mai bine ca noi. Cred în viitorime. "Oameni buni mă ascultaţi, Duşmanilor nu mă daţi. Cât a sii român, român. Pă pământul BUNULUI STĂPÂN, Să-şi horească horile/ Să-şi lumineze zorile. Să nu ne uităm Limba Română/ Nici credinţa străbună!"

CC: Maria Casandra Hauşi cântă muzica de la mama ei de acasă, din rădăcinile ei cele mai adânci, cu toate acestea, îndrăznesc să te întreb, ce altfel de muzică asculţi?  
MC: Nu cânt muzica mamei mele…. Cânt muzica strămoşilor noştri. Sunt mărturii şi mărturisiri străbune. Eu m-am născut şi crescut în oraşul Baia Mare… între două Sfinte Biserici, în Parcul Ţintirim, vecină cu Teatrul Dramatic şi de Revistă… pe strada cu Muzeul de Artă, aproape de Liceul de Artă, prietenă cu Dealul Crucii… la casa cu boltă şi poartă de lemn, cu privirea spre răsărit. Când pornesc de acasă şi "zin iară mă poci închina cu semnul sfintei cruci" învăţătură de la mama. "Ş-apoi mamă te ro’gă cătă so’re/ c-ai o fată călato’re”.
Da, poi, mi-e drag de Queen, Deep Purple, Led ZeppelinDoors… Îmi place muzica ce poartă cu sine un mesaj poetic, uman social… dacă nu are mesaj nu este artă pentru mine.

Roots Revival Romania , recital Ateneul Roman 2014
fotograf: Nicolae Stoian
CC: Am văzut că ai terminat Academia de muzică Gheorghe Dima din Cluj. Ai multă cultură muzicală plus un portofoliu care, pe mine una, m-a copleşit. Spuneai că de pe la şapte ani cânţi. Până în prezent ai o listă cu multe pagini, plină de concerte, spectacole, premii, festivaluri, turnee. Însă, stând de vorbă cu tine, niciodată n-am simţit din partea ta vreun soi de aroganţă, aerul acela de superioritate a multor vedete, cum s-ar spune, putrede de succes. Pe tine succesul nu te macină, nu-ţi distruge verticalitatea, naturaleţea. Îţi cunoşti foarte bine valoarea şi lupţi pentru ceea ce ai de oferit. Ai o mină sănătoasă, radiezi tot timpul. Care este motorul tău cel mai puternic care te ţine în formă?
MC: Motorul… "Lumina pe care nu o ai, dăruind-o, o vei dobândi" (Nicolae Steinhardt)

CC: Cum şi când ai ajuns în America? New York? Nu-i de ici-colea!
MC: America… 2005… M-am căutat în rău şi m-am găsit în bine. Nu degeaba zic că ea m-a adus acasă… cu adevărat vă zic, cu ajutorul ei mi-am găsit drumul spre casă!

CC: Invariabil mi-a zburat gândul la Republica Moldova, dacă vezi într-un viitor, poate nu prea îndepărtat şi vreun concert peste Prut.
MC: Am cântat în Chişinău… din păcate… o singură dată, pe scena Teatrului Mihai Eminescu, alături şi la invitaţia actorului Bebe Cotimanis… Emoţie, bucurie mare, că e  România Mare.

recital Fan Fest 2014-Rosia Montana
fotograf: Nicolae Stoian
CC: Ai avut un an foarte plin. La o simplă strigare pot enumera câteva evenimente foarte mari: turneele Roots Revival Romania, Mara Fest, Fân Fest Roşia Montană, Train Delivery, Femei pe Mătăsari plus multe altele, nelipsite de importanţă. Pentru sfârşitul acestui an mai pregăteşti ceva? Unde şi când te mai putem auzi?
MC: Am tot colindat lumea-n lung şi-n lat, vorba tatălui meu: "pretutindeni sînt la fel oamenii"… ori cum grăieşte Badea Mniculai Pitiş: “Mare sat îi lumea asta!" Aşa şi îi… îi-îi!
Doresc să închei cu o poezie scrisă de mine dedicată cămeşii şi horii lungi bătrâneşti din Maramureş:
"Eu port pe umeri
Călăreţi străbuni
Şi zbor cu ei
Oriunde-n lume
Sub umeri
Port o pajă albă
Născută dintr-o
Cusătură largă.
Mâinile
Să mi le aradic
Să văz
Sub Cerul Sfânt
Cât sînt de mic!"
Şi încă una şi gata. Vă rog primiţi colindătorii… vă rog, că sunt ei prunci de  "etnie rromă şi nu cunosc textul până în capăt… colindaţi dimpreună cu ei… primiţi-i, vă rog! Din păcate, noi ne-am… virusat şi colindăm doar virtual… imaginar… sau deloc… Am fost de curând invitată la Festivalul de romanţe Ioana Radu, de la Craiova (mulţumesc domnilor de la Centru de Creaţie pentru invitaţie) şi la restaurantul unde luam masa, înainte de concert, m-am oprit să beau un pahar cu apă plată.  Alături de mine, la masa vecină, erau vreo cincisprezece oameni… Înainte de a-mi termina paharul cu apă… am mers la dânşii, m-am prezentat, fiind în preajma sărbătorilor sfinte… m-am oferit să le colind… Nu m-au lăsat… Credeau că vreau bani… ce păcat… ce păcat… Aşadar… aşa... DAR. Precum vă zic vouă, le-am zis şi lor şi apoi "mă plec"
“Colindiţa nu-i mai multă
Să trăiască cine ASCULTĂ!
Colindiţa nu să vede
Să trăiască cine CREDE!”

Vorba lui Nicolae Pitiş: "Să hiti a Lui Dumnezeu prunci!" Mare mulţămire!

recital în cadrul concertului Subcarpaţi and band, Ziua  Naţională a României, 1 decembrie 2014
fotograf: Nicolae Stoian




marți, 2 decembrie 2014

All Death Jazz


Recent, am terminat "All Death Jazz" a lui Nicolae Avram şi deja simt nevoia să revin asupra ei. Am citit şi Federeii care mi-a plăcut foarte mult. Însă "All Death Jazz " este extraordinară. Cartea aceasta este un purgatoriu, un fel de Bocca della Verita care varsă din el tenebrele celor care au trăit în casa de copii şi a evenimentelor care au gravitat în jurul ei. Un miraj al personajelor în spatele cărora stau realităţi cutremurătoare. Poeziile lui Nicolae Avram sunt dure şi melancolice, deopotrivă. Autorul este martor şi personaj, deşi când spun personaj, nu mă refer la o entitate strict lirică. El este parte din ceea ce scrie, pentru că numai cine a trăit şi are darul de a scrie şi a vedea într-un anume fel viaţa, poate aduce atâta autenticitate poeziilor sale. Reuşeşte construcţii extrem de vizuale şi dinamice, scurt-metraje în urma cărora, eu, cel puţin, rămân cu tot felul de imagini impregnate pe retină. Este stăpân nu numai pe ceea ce construieşte ci şi pe ceea ce transmite. Nu ţine să îngrozească şi nici să smulgă lacrimi cititorului, ci doar să te scuture de poleiala aceea autocompătimitoare în care ţi se pare că suferi sau că ai suferit, pentru ca apoi să te bată uşor pe umăr, gen "eu am trecut peste..." În orice caz, dacă a trecut sau nu peste, mie mi se pare că încă mai are multe de spus. Autorul ştie incredibil de bine să fructifice experienţele sale de viaţă şi să dea acel plus valoare cărţilor sale.
O recomand cu drag, poate fi găsită pe site-ul editurii Max Blecher, la fel ca şi "Federeii", cât şi în librării.
http://maxblecher.ro/alldeathjazz.php