joi, 27 septembrie 2012

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Cristian Simionescu

        Îmi spunea  TACITURNA! Pe atunci eram puţin ofticată pentru că nu-mi plăcea deloc de mine. Voiam să fiu vorbăreaţă aşa cum erau colegii mei. Însă, aşa-i plăcea să-mi spună şi aşa am rămas. Acum, dacă stau şi gândesc bine, chiar îmi place.
Pe la 16 ani, m-am înscris la cenaclul de literatură al poetului Cristian Simionescu. Mi-a trebuit ceva curaj, eram exagerat de timidă şi tăcută. Mi-aduc aminte cum, în prima zi, am apărut în faţa domnului Cristian Simionescu, spăşiţi şi timizi, eu şi încă un băiat. Ne-a întrebat dacă avem ceva texte la noi. Eram pregătiţi.
Ne-am aşezat pe scaunele de lângă mesele lungi în formă de U. A luat un pix şi-a început să taie. Bine că stăteam pe scaun, altfel, simţeam că mi se topesc picioarele. Vedeam cum pixul roşu acoperea cam tot albastrul scrisului meu. Mă încercau stări de revoltă faţă de pixul lui roşu, faţă de el, faţă de mine. Îmi venea să fug ori să-i smulg foile din mâini şi să le rup, ori să fug pur şi simplu. Mintea îmi turuia zeci de scenarii, inima dădea ca la pedala unui motor, însă picioarele şi mâinile mele anxioase atârnau inerte.
Avea ceva impunător şi blajin în acelaşi timp. Statura înaltă şi părul lui alb cu favoriţi mari îi confereau ceva din frumuseţea muntelui Fuji. Cu cât te apropiai mai mult de el cu atât te simţeai mai mărunt. De altfel, nu puteai să nu te apropii, vocea lui caldă era la fel de terapeutică precum apele termale. Fuma mult. Cred că termina 2 pachete pe zi.  Deşi nu eram fumătoare şi nici din familie de fumători, nu mă deranja absolut deloc. Tot fumul acela ne învăluia într-o atmosferă şamanică. După ce a terminat de tăiat şi la mine şi la colegul ne-a rugat să venim data viitoare să stăm de vorbă.
Când a venit momentul „data viitoare” domnul Simionescu mă aştepta cu un set de cărţi. Mi-a spus să citesc, să văd cum mai scriu şi alţii. Celălalt coleg n-a mai pus piciorul pe la cenaclu. 
     Pe atunci mă bântuia domnul C.D. Zeletin, care îmi era şi vecin. Mă ştia de pe la Academia Bârlădeană, aveam bune recomandări şi voia să intru în cenaclul lui. Se ţinea de mine scai, însă eu mergeam la Academie mai mult ca băgare în seamă şi ceva amuzament, o groază de dinozauri care vorbeau despre vremurile apuse. Nici nu frecventam regulat, eram cu toane, cam ca şi acum. Aşteptam şansa de a intra în alt mediu. Îl respectam însă nu era pe sufletul meu. Ajunsesem să fug de el când îl vedeam, ca-n filme, nu ştiam cum să descui mai repede uşa, pe care o şi încuiam repede la loc, apoi îl urmăream pe vizor, să mă asigur că a trecut. Domnul Simionescu era altfel, avea acel ceva ce place tinerilor, un aer nonconformist, rebel, un rebel tăcut care te provoaca să-i stai prin preajmă. Gravitam în jurul lui imaginându-ne că vom ajunge şi noi, cândva, mari ca el. 
În fine, până atunci, din literatura internaţională, la capitolul poezie, în afară de Baudelaire, fabule şi Shakespeare nu mai citisem altceva. În schimb, eram fixată pe modelul poeziei clasice româneşti. Citisem cam tot ce se putea citi la vremurile respective. Eram elevă la chimie-biologie, pe atunci la liceul „Mihai Eminescu”. Literatură făceam în limitele programei pentru profil real. Cu toate acestea citeam destul de mult. Mă inspiram din bibliografiile altor cărţi. Îmi făceam singură program, ce să citesc, le împrumutam sistematic de la bibliotecă, însă, recunosc, citeam mai multă proză decât poezie.
Invitaţia d-lui Simionescu a fost să citesc altceva, să-mi exprim vocea mea, să scriu liberă de restricţii, aşa cum simt cel mai bine, să ies din tiparul pe care eu mi l-am impus. 
Mi-am luat cele 3 cărţi acasă, abia aşteptam să le citesc. Autorii erau George Trakl, Odysseas Elytis şi Sylvia Plath. Le-am devorat pur şi simplu însă preferata mea a fost Sylvia, cartea se chema „Ariel”. Mă cucerise cu totul. Atât de mult m-a impresionat că ţin minte şi-acum bucăţi, imagini, idei din textele ei. Ţin minte trăirile mele, felul în care mă duceam cu totul, mă teleportam ca un martor nevăzut în lumile ei, de altfel ciudate şi noi pentru mine. O citisem şi recitisem de câteva ori. Cartea avea textele şi-n engleză şi asta mi-a plăcut enorm, pentru că simţeam că pot să înţeleg mai bine stările ei, acolo unde traducerea parcă nu transmitea suficient.
Înainte aveam senzaţia aceea greşită a copilului căruia i se arată numai un anumit model, cel care să garanteze bunul lui comportament, de parcă dacă şi-ar deschide ochii şi spre altceva, ar deveni un copil rău. Dl. Simionescu mi-a dat încredere în mine. Sigur schimbarea nu a venit ca-n filmele SF, ori ca-ntr-un spectacol de magie, însă cert este că după aceste lecturi, încă de la primele texte pe care le-a citit domnul Simionsecu, s-a văzut diferenţa în numărul din ce în ce mai puţin al liniilor roşii. După jumătate de an deja participam şi câştigam un concurs frumuşel pe ţară la poezie.  Una peste alta se citea pe chipul mentorului meu satisfacţia acestei evoluţii. 
Lecturi au mai fost şi după, însă aceşti 3 autori au fost, clar, declaşatorii eliberării mele de autoflagelarea poetică. A fost primul pas spre asumarea a ceea ce scriu, în forma în care simt. 
Din ce-am scris în vremurile respective nu mai am nimic, ştiu doar că nu scriam romanţe, nici poezii de dragoste ci mai curând introspecţii cărora le asociam tot felul de imagini (rechini blajini, Statuia Libertăţii, Biserica Neagră). Un fel de ezoterism modern, deşi pe atunci noţiunea de ezoterism, concretizătă în lecturi de specialitate, era departe de cunoştinţele mele. Asta pot s-o spun acum, pentru că ştiu genul de gânduri pe care le aveam, sutele de notiţe cu care-mi umpleam camera, buzunarele. Scriam mereu, oriunde prindeam un moment de răgaz. Nu-mi lipseau hârtiuţele şi creionul magic. 

Însă uit un lucru important, din acele vremuri mi-a rămas ceva de care nu mă mai pot dezice, lui îi datorez dragul de-a scrie şi porecla TACITURNA. ;)




Un story precum un ceai binefăcător
de Cristian Simionescu


Pe cînd ne întorceam cu crăpelniţa acasă,
ne-a ieşit în faţă o bătrînică, o foarte zbîrcită fiinţă,
puţin cherchelită, mi-a spus: „Vai, mi-ai căzut cu tronc,
vai, noi cei aproape morţi pe cei vii mult îi iubim,
vai, vai, vai, cum faci caz de tinereţea ta,
dar roş de supărare eşti.”

Şi fără să calce în străchini, cu un glas
sigur de sine, mi-a şoptit în ureche: „vai, căpiez după tine,
ochios cum eşti şi-n veselie barbar, nu te păsuiesc;
din tinereţea ta un blid doar să am-
chiar morţii pe cei vii îi iubesc
căci moştenire ei ne-au lăsat pe pământ.”

Şi mi-a spus-o pe şleau:
      „Dacă nu mă vrei, blestema-te-voi slujbuşoara să-ţi perzi,
osînza în fibra muşchilor să adune cuibar, codoşii
să te pască”. Şi a mai spus: „Dacă tînărul cavaler
vrea s-o mituiască pe iubita sa, eu zic de el
că e un crescător de păduchi. Dacă vrei cumva
să dansezi cu pantera, pe labe s-o calci, eu zic
s-o laşi mai moale. Dacă poetul crede că un om
poate sări coarda în faţa celui fără de picioare,
eu zic că acel poet s-o lase baltă cu literatura”.
La acelaşi colţ de stradă, bătrîna, se afla (cum şi eu)
întru acelaşi scop: Trecea maratonul.