duminică, 28 octombrie 2012

joi, 27 septembrie 2012

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Cristian Simionescu

        Îmi spunea  TACITURNA! Pe atunci eram puţin ofticată pentru că nu-mi plăcea deloc de mine. Voiam să fiu vorbăreaţă aşa cum erau colegii mei. Însă, aşa-i plăcea să-mi spună şi aşa am rămas. Acum, dacă stau şi gândesc bine, chiar îmi place.
Pe la 16 ani, m-am înscris la cenaclul de literatură al poetului Cristian Simionescu. Mi-a trebuit ceva curaj, eram exagerat de timidă şi tăcută. Mi-aduc aminte cum, în prima zi, am apărut în faţa domnului Cristian Simionescu, spăşiţi şi timizi, eu şi încă un băiat. Ne-a întrebat dacă avem ceva texte la noi. Eram pregătiţi.
Ne-am aşezat pe scaunele de lângă mesele lungi în formă de U. A luat un pix şi-a început să taie. Bine că stăteam pe scaun, altfel, simţeam că mi se topesc picioarele. Vedeam cum pixul roşu acoperea cam tot albastrul scrisului meu. Mă încercau stări de revoltă faţă de pixul lui roşu, faţă de el, faţă de mine. Îmi venea să fug ori să-i smulg foile din mâini şi să le rup, ori să fug pur şi simplu. Mintea îmi turuia zeci de scenarii, inima dădea ca la pedala unui motor, însă picioarele şi mâinile mele anxioase atârnau inerte.
Avea ceva impunător şi blajin în acelaşi timp. Statura înaltă şi părul lui alb cu favoriţi mari îi confereau ceva din frumuseţea muntelui Fuji. Cu cât te apropiai mai mult de el cu atât te simţeai mai mărunt. De altfel, nu puteai să nu te apropii, vocea lui caldă era la fel de terapeutică precum apele termale. Fuma mult. Cred că termina 2 pachete pe zi.  Deşi nu eram fumătoare şi nici din familie de fumători, nu mă deranja absolut deloc. Tot fumul acela ne învăluia într-o atmosferă şamanică. După ce a terminat de tăiat şi la mine şi la colegul ne-a rugat să venim data viitoare să stăm de vorbă.
Când a venit momentul „data viitoare” domnul Simionescu mă aştepta cu un set de cărţi. Mi-a spus să citesc, să văd cum mai scriu şi alţii. Celălalt coleg n-a mai pus piciorul pe la cenaclu. 
     Pe atunci mă bântuia domnul C.D. Zeletin, care îmi era şi vecin. Mă ştia de pe la Academia Bârlădeană, aveam bune recomandări şi voia să intru în cenaclul lui. Se ţinea de mine scai, însă eu mergeam la Academie mai mult ca băgare în seamă şi ceva amuzament, o groază de dinozauri care vorbeau despre vremurile apuse. Nici nu frecventam regulat, eram cu toane, cam ca şi acum. Aşteptam şansa de a intra în alt mediu. Îl respectam însă nu era pe sufletul meu. Ajunsesem să fug de el când îl vedeam, ca-n filme, nu ştiam cum să descui mai repede uşa, pe care o şi încuiam repede la loc, apoi îl urmăream pe vizor, să mă asigur că a trecut. Domnul Simionescu era altfel, avea acel ceva ce place tinerilor, un aer nonconformist, rebel, un rebel tăcut care te provoaca să-i stai prin preajmă. Gravitam în jurul lui imaginându-ne că vom ajunge şi noi, cândva, mari ca el. 
În fine, până atunci, din literatura internaţională, la capitolul poezie, în afară de Baudelaire, fabule şi Shakespeare nu mai citisem altceva. În schimb, eram fixată pe modelul poeziei clasice româneşti. Citisem cam tot ce se putea citi la vremurile respective. Eram elevă la chimie-biologie, pe atunci la liceul „Mihai Eminescu”. Literatură făceam în limitele programei pentru profil real. Cu toate acestea citeam destul de mult. Mă inspiram din bibliografiile altor cărţi. Îmi făceam singură program, ce să citesc, le împrumutam sistematic de la bibliotecă, însă, recunosc, citeam mai multă proză decât poezie.
Invitaţia d-lui Simionescu a fost să citesc altceva, să-mi exprim vocea mea, să scriu liberă de restricţii, aşa cum simt cel mai bine, să ies din tiparul pe care eu mi l-am impus. 
Mi-am luat cele 3 cărţi acasă, abia aşteptam să le citesc. Autorii erau George Trakl, Odysseas Elytis şi Sylvia Plath. Le-am devorat pur şi simplu însă preferata mea a fost Sylvia, cartea se chema „Ariel”. Mă cucerise cu totul. Atât de mult m-a impresionat că ţin minte şi-acum bucăţi, imagini, idei din textele ei. Ţin minte trăirile mele, felul în care mă duceam cu totul, mă teleportam ca un martor nevăzut în lumile ei, de altfel ciudate şi noi pentru mine. O citisem şi recitisem de câteva ori. Cartea avea textele şi-n engleză şi asta mi-a plăcut enorm, pentru că simţeam că pot să înţeleg mai bine stările ei, acolo unde traducerea parcă nu transmitea suficient.
Înainte aveam senzaţia aceea greşită a copilului căruia i se arată numai un anumit model, cel care să garanteze bunul lui comportament, de parcă dacă şi-ar deschide ochii şi spre altceva, ar deveni un copil rău. Dl. Simionescu mi-a dat încredere în mine. Sigur schimbarea nu a venit ca-n filmele SF, ori ca-ntr-un spectacol de magie, însă cert este că după aceste lecturi, încă de la primele texte pe care le-a citit domnul Simionsecu, s-a văzut diferenţa în numărul din ce în ce mai puţin al liniilor roşii. După jumătate de an deja participam şi câştigam un concurs frumuşel pe ţară la poezie.  Una peste alta se citea pe chipul mentorului meu satisfacţia acestei evoluţii. 
Lecturi au mai fost şi după, însă aceşti 3 autori au fost, clar, declaşatorii eliberării mele de autoflagelarea poetică. A fost primul pas spre asumarea a ceea ce scriu, în forma în care simt. 
Din ce-am scris în vremurile respective nu mai am nimic, ştiu doar că nu scriam romanţe, nici poezii de dragoste ci mai curând introspecţii cărora le asociam tot felul de imagini (rechini blajini, Statuia Libertăţii, Biserica Neagră). Un fel de ezoterism modern, deşi pe atunci noţiunea de ezoterism, concretizătă în lecturi de specialitate, era departe de cunoştinţele mele. Asta pot s-o spun acum, pentru că ştiu genul de gânduri pe care le aveam, sutele de notiţe cu care-mi umpleam camera, buzunarele. Scriam mereu, oriunde prindeam un moment de răgaz. Nu-mi lipseau hârtiuţele şi creionul magic. 

Însă uit un lucru important, din acele vremuri mi-a rămas ceva de care nu mă mai pot dezice, lui îi datorez dragul de-a scrie şi porecla TACITURNA. ;)




Un story precum un ceai binefăcător
de Cristian Simionescu


Pe cînd ne întorceam cu crăpelniţa acasă,
ne-a ieşit în faţă o bătrînică, o foarte zbîrcită fiinţă,
puţin cherchelită, mi-a spus: „Vai, mi-ai căzut cu tronc,
vai, noi cei aproape morţi pe cei vii mult îi iubim,
vai, vai, vai, cum faci caz de tinereţea ta,
dar roş de supărare eşti.”

Şi fără să calce în străchini, cu un glas
sigur de sine, mi-a şoptit în ureche: „vai, căpiez după tine,
ochios cum eşti şi-n veselie barbar, nu te păsuiesc;
din tinereţea ta un blid doar să am-
chiar morţii pe cei vii îi iubesc
căci moştenire ei ne-au lăsat pe pământ.”

Şi mi-a spus-o pe şleau:
      „Dacă nu mă vrei, blestema-te-voi slujbuşoara să-ţi perzi,
osînza în fibra muşchilor să adune cuibar, codoşii
să te pască”. Şi a mai spus: „Dacă tînărul cavaler
vrea s-o mituiască pe iubita sa, eu zic de el
că e un crescător de păduchi. Dacă vrei cumva
să dansezi cu pantera, pe labe s-o calci, eu zic
s-o laşi mai moale. Dacă poetul crede că un om
poate sări coarda în faţa celui fără de picioare,
eu zic că acel poet s-o lase baltă cu literatura”.
La acelaşi colţ de stradă, bătrîna, se afla (cum şi eu)
întru acelaşi scop: Trecea maratonul.


miercuri, 22 august 2012

harponiadă

Mi-e destul de clar, ţara acesta este precum o balenă în care braconierii îşi înfig fără milă harpoanele. Nu e lăsată nici să moară nici să trăiască, sângele ei, ah ce atracţie pentru rechini. Şi domnii braconieri, îmbrăcaţi la costum îşi mai vorbesc la celulare:
--Bă, mai las-o puţin la mine, ceva piele, grăsime, să ne mai ungem şi noi încheieturile!
--Da nu
prea mult, spune celălalt, că şi nouă ne scârţâie!
Şi-o mai dau uneori după ceafă când unu' trage prea mult.
Până şi peştişorii ăia mici, sanitari, dau de gustul sângelui.
Şi ea, balena, cu mişcări din ce în ce mai lente, mai apatice, ar mai spune ceva, dinăuntrul ei, deja hemoragic, se aud slab strigătele a milioane de Iona. Mai sunt pe acolo şi unii ne-Iona care se dau drept Iona şi ce mai cară ei afară, cât pot, prin găuri, printre dinţi...
Pentru ei, braconierii, sunetele acelea din interiorul balenei, nu sunt altceva decât bolboroselile unei burţi, ghiorţăielile unei înfometate.
Ce pot să mai spun!
Unui prea sărac n-ai ce-i cere că n-are ce-ţi da.
Unui prea prost n-ai ce-i vorbi că nu merită osteneala.
Noi nu suntem nici săraci, nici proşti.
Suntem doar blânzi şi bogaţi, ca o balenă.

duminică, 19 august 2012

La Club Lejere - pentru proiectul lui Ţeţe - various artists

În data de 17 august 2012 am participat, alături de mulţi artişti, la un eveniment cultural organizat în scop caritabil pentru demararea proiectului artistului plastic Cătălin Ţeţe. Doresc să amintesc sau reamintensc, cu drag şi mulţumiri, numele starterilor acestei promovări: Andrei Ruse şi Dana Banu (atât cât ştiu, dacă îmi scapă nume îmi cer mii de scuze celor nedreptăţiţi prin necunoaşterea mea, respectul meu este oricum garantat). Mulţumiri şi intervenţiei, cât se poate de bine venite, din partea lui Leonard Ancuţa de a ne oferi un acoperiş atât de confortabil şi potrivit momentului, cum a fost Clubul Lejere.
Evenimentul a fost foarte bine moderat de Andrei Ruse.

Mai jos am afişat o listă numele celor care a participat pe scenă:

Dana Banu, Cristina Nemerovschi, Paul Vinicius, Lorena Lupu, Stoian G. Bogdan, Silvia Grădinaru, Andrei Nicolescu, Dan Iancu, Marius Surleac, Grigore Şoitu, Iulian Tănase, Xiron Xin Marian, Radu Ianovi, Dan Mihuţ, Leonard Ancuţa, Felix Nicolau, Dumitru Bădiţa, Florin Caragiu, Cristina Cîrnicianu, Sorin Gherguţ, Andrei Zbîrnea, Viku Zen, Vlad Tăuşance, Marius Marian Şolea și datorită cărora am reușit să adunăm laolaltă oameni și să ne atingem scopul evenimentul, partea muzicală fiind asigurată de Călin Costache, Zoltan Butuc (cu chitara lui Florin Filipoiu) şi Cătălin Ţeţe. (sursa listei: hyperliteratura.ro)

M-a impresionat în mod deosebit modestia lui Ţeţe, deşi pe undeva, consider normal, ca un om lucrător şi creator în lumea artelor să dispună de o atât de mare şi rară calitate. De altfel să poţi considera, în ciuda multor lucrări proprii recunoscute de valoare, acest demers ca un deziderat al marii opere care să te consacre, aşa cum spunea, este WOW! Să investeşti în viitorul tinerilor, sacificând din resursele tale pentru o operă colectivă spune multe. Se cheamă altruism? Se cheamă depăşirea misiunii personale? Se poate chema în multe feluri însă una peste alta este un exemplu de luat aminte.

Este ceea ce caut demult să aflu la cei din jur, cu atât mai mult la mine, când spuneam că sunt şi pot fi o foarte bună mamă, soţie, prietenă, colegă însă este oare suficient? Eu n-am atins încă acel punct însă drumul începe să-mi fie din ce în ce mai limpede. Iată că Ţeţe a găsit o cale prin care să depăşească spaţiul unei vieţi ca ale oricăruia şi să intre într-o sferă a propriei depăşiri. Iar faptul că face şi pe alţii părtaşi la această misiune, nu poate decât, pe mine una,  să mă onoreze. Momentan contribuţia mea o consider măruntă.

Acastă locaţie pe care doreşte s-o renoveze în ideea ca el din timpul lui să ofere cursuri de arte plastice gratuit tinerilor face parte dintr-un vis de zile mari care devine realitate. Ajutorul fiecăruia, oricât de mărunt, contează.
Cătălin Ţeţe - muzicuţă şi Zoltan Butuc - la chitară

Dana Banu şi Cătălin Ţeţe


Paul Vinicius la microfon iar în dreapta Andrei Ruse




joi, 16 august 2012

Festivalul de artă creştină "Sinapsa" de la Teliu, 2012


În perioada 10 – 12 august 2012 a avut loc în spaţiul căminului cultural din Parohia Teliu Vale, judeţul Brasov, cea de-a doua ediţie a Festivalului de artă creştină „Sinapsa”. 
Nu intenţionez să fac aici o prezentare jurnalistică ci doar să las o serie de impresii, gânduri, evenimente aşa cum le-am aflat la faţa locului. 

10 august

Am ajuns la ceva timp încheierea festivităţii de deschidere, însă din câte am aflat s-a ţinut o slujbă de binecuvântare oficiată de către protopopul de Săcele, pr. Sorin Şerban, arhimandritul Hristofor Bucur, stareţul Mănăstirii Poiana Braşov şi părintele paroh Costin Butnar. De altfel au mai luat cuvântul şi primarul comunei Teliu domnul Vasile Şerban şi Florin Caragiu, preşedintele asociaţiei „Sinapsa”.
M-a impresionat în mod deosebit frumuseţea căminul cultural, un complex de incinte, numai bun de găzduit musafiri şi evenimente culturale cu sală de festivităţi, sală de mese, spaţii de locuit, scena în aer liber etc. 
Pe poduleţul de peste râul din faţa căminului l-am recunoscut imediat ce am coborât din maşină pe Florin Caragiu. Mă apropiam încrezătoare şi fericită că am ajuns cu bine. Până să ajung la Florin, un domn solid, bărbos cu faţa arsă de soare, în cămasă albă descheiată la gât, cu aerul unui haiduc, m-a întâmpinat cu braţele deschise şi-un zâmbet larg pe buze. M-a îmbrăţişat afectuos însă eu mă întrebam cine este, ca să fiu sinceră, m-am speriat puţin, vocea acestui domn îmi părea însă cunoscută. Nedumerirea nu a durat decât câteva secunde, deşi mie mi s-au părut o veşnicie, era fratele şi poetul Ion Mădălin Onişoară, cu care ţin legătura telefonic de aproape 2 ani, acum a fost prima dată când ne-am întâlnit efectiv. Cu toată emoţia acestei întâlniri am continuat salutările şi prezentările de rigoare. Colegi pe care îi ştiam şi cu care m-am mai întâlnit, alţii despre care doar am auzit, au fost şi colegi pe care i-am cunoscut în premieră. Din programul de vineri aveam totuşi să mai prindem ceva. După cină aveam să vizionăm un film, care mie una mi-a plăcut foarte mult. 
„Primăvara este aproape”, un film rusesc lansat în 2009, produs şi regizat de Vera Storojeva. Un film căruia nu-i lipseşte umorul şi drama deopotrivă, transparenţa şi profunzimea duhovnicească. Merită vizionat.
În sala de festivităţi puteau fi admirate, de semenea, lucrări în lemn, pe tematici şi simbolistici religioase, făcute de copiii din Parohia Carpaţi din Braşov. Ne-au lăsat fără cuvinte, multă muncă, talent şi răbdare, uşor de dedus din măiestria cu care aceste piese au fost create.

11.august

Sâmbătă dimineaţa, după ce am luat masa, ne-am adunat toţi pe scenă şi sub lentila camerei de filmat a poetului Eugen Serea a urmat o şarjă frumoasă de poezie, muzică şi alte cuvinte potrivite momentului şi specificului acestui festival.
Prticipanţii la acest eveniment au fost: 
părintele paroh Costin Butnar, Diana Caragiu, Florin Nan, Florin Nan, Florin Oancea, Dumitru Manolache, Casandra Maria Hauşi, Daniela Şontică, Dan Cârlea, Felix Nicolau, Victoria Dicu, Ion Mădălin Onişoară, Atena Butnar, Eugen Serea, Daniel Drăgan, Cristina Cîrnicianu şi Florin Caragiu.
A doua parte a zilei de 11 august a fost dedicată muzicii şi dansurilor populare româneşti, combinate cu poezie şi alte prezentări tematice. Sala a fost plină în ciuda faptului că afară vremea nu era tocmai prielnică.


12.august

Ultima zi am încheiat-o cu participarea la slujba de duminică oficiată de părintele paroh Costin Butnar. Jurnalistului Dumitru Manolache i s-a oferit şansa (deloc programată datorită gestului spontan şi binevenit al părintelui Butnar) de a spune câte ceva enoriaşilor despre sfântul Andrei. Doresc să menţionez faptul că scriitorul Dumintru Manolache a publicat la editura Dacia în 2008 cartea numită „Andrei, apostolul Lupilor” susţinută de laborioase investigaţii, studii şi bună înţelegere a vieţii şi impactului sf. Andrei asupra meleagului românesc.

De asemenea ne-a încântat la strană cu vocea ei Casandra Maria Hauşi.
După ce s-a terminat slujba am vizitat muzeul etnografic „Vatra Hărmanului” a cărui preşedinte fondator este domnul Adrian Micu. Cu acest prilej fac şi o trimitere spre site-ul oficial unde pot fi aflate mai multe informaţii: Asociatia Vatra Harmanului


Am încercat să cuprind cât mai mult din câte au fost, însă sunt sigură că încă îmi scapă multe.

Cu toate acestea mai am câteva evenimente interesante de care povestit.

***
Spectacolul de dansuri şi cântări a fost la mare întălţime. Fără a discrimina pe niciunul dintre participanţi o să amintesc totuşi de ansamblul folcloric al asociaţiei Vatra Hărmanului, care şi-a dus foarte bine, până la capăt reprezentaţia, în ciuda faptului că ei şi-au pierdut profesorul cu o săptămână înainte de acest festival. Regretatul profesor n-a fost nimeni altcineva decât scriitorul Ioan Sorin Apan, din ale cărui lucrări, publicate în cartea "Poeţi după gratii" ne-a citit gazda noastră, părintele Costin Butnar. Nu a lipsit nici momentul de reculegere. Mai jos am publicat o imagine care transmite mult din trăirile membrilor ansamblului folcoric "Vatra Hărmanului".





***
Sâmbătă seara, după terminarea spectacolului ne-am retras cu toţii la masă. Părintele Butnar care ne-a fost o gazdă extraordinar de călduroasă şi binedispusă, se străduia să-şi ascundă de pe chip îngrijorările. Ne-a spus că nu ne poate însoţi prea mult în timpul festinului întrucât este aşteptat la biserică pentru o rugăciune. Ne-a povestit că un băiat din sat a căzut de pe acoperişul casei în timp ce încerca să-l repare şi se află în comă. Prietenii lui s-au adunat şi l-au rugat pe părinte să facă o rugăciune pentru el. Ne-am grăbit puţin şi l-am însoţit pe părinte. Tinerii erau deja în biserică tăcuţi, grupaţi toţi pe dreapta. A fost un moment emoţionant, cu atât mai mult cu cât, după spusele părintelui tinerii nu sunt genul care să vină prea des pe la biserică însă acest gest spune multe despre credinţa lor că prietenul lor se poate face bine prin rugăciune. Se citeau pe feţele lor tristeţea, lacrimile încă umede. Am asistat la un gest de solidaritate rar întâlnit, mai ales în oraşele mari, cu atât mai mult în Bucureşti. Acesta a fost un moment pe care n-o să-l uit niciodată, la care am participat, chiar dacă străină de locuri, ca o soră de rugăciune.


***
Nu au lipsit schimburile de cărţi şi autografe:


Daniel Drăgan – ne-a oferit cele trei romane frumos grupate: „MEH MED Poveste orientală”, „Ultima tinereţe a Mariei Suru” şi „Ciuma boilor”

Eugen Serea – volumul de poezie „Vecernie”

De la Florin Caragiu„Chipul Iconic: crochiuri antropologice – reflexii ale chipului mistico-teologic ghelasian)” carte scrisă în memoria ieromonahului Ghelasie şi scrisă în participare cu Florin Caragiu, Daniel Lemeni, Luigi Bambulea, publicată în 2012 la Editura Platytera
-         volumul „Sinapsa” nr.X

Dumitru Manolache„Locuit de Athos”

Am apucat să citesc, între evenimente, aproape jumătate din volumul de poezii „Urban” al poetului Dan Cârlea. Aş fi vrut să le pot citit pe toate inclusiv volumul „Zepelin” aparţinând aceluiaşi autor. Însă sunt bucuroasă să-mi pot continua lectura pe blogul colegului nostru: http://carleadan.wordpress.com/

Mai jos imagini găsiţi imagini cu cei care au participat la evenimentele de la Teliu, în ordinea desfăşurării lor:


Vineri, 10 august
Imagine de la deschiderea festivalului
Sâmbătă, 11 august

părintele paroh Costin Butnar (cuvânt înainte)
poeta Diana Caragiu
Dumitru Manolache (redactor la "Ziarul Lumina")
scriitorul Daniel Drăgan
actriţa Victoria Dicu

la chitară poetul Ion Mădălin Onişoară
poetul Florin Oancea
actorul Florin Nan
Daniela Şontică
(redactor-şef al cotidianului "Ziarul Lumina")
poetul Dan Cârlea, pentru care a recitat pe scenă
Daniela Şontică din volumele „Urban” şi „Zepelin”
cântăreaţa Casandra Maria Hauşi
(care ne-a încântat cu pricesne şi cântece  maramureşene)
criticul literar Felix Nicolau
părintele paroh Costin Butnar
Atena Butnar (fata părintelui Butnar) 8 ani
poetul Ion Mădălin Onişoară
autoarea acestui blog, Cristina Cîrnicianu
poetul Florin Caragiu


ansamblul folcloric "Cetăţuia" din Teliu
ansamblul folcloric al asociaţiei "Vatra Hărmanului"

cântăreaţa de muzică populară Casandra Maria Hauşi

de la stânga la dreapta:  arhimandritul Hristofor Bucur, Florin Caragiu,
părintele paroh Costin Butnar, primarul comunei Teliu, Vasile Şerban
în stânga jurnalistul Dumttru Manolache a cărui carte
"Locuit de Athos" este prezentată de scriitorul Florin Caragiu

Dumincă, 12 august

participare la slujbă

la muzeul etnografic "Vatra Hărmanului"
în stânga preşedintele fondator Adrian Micu