sâmbătă, 13 mai 2017

Testul parfumului-altceva ce ştie toată lumea

Acum câteva zile a venit în vizită la mine o verişoară şi prietenă dragă. Am stat o mulţime de vorbă, o groază de subiecte în comun, apoi am decis să ne scoatem copiii în parc. Înainte să ieşim, verişoara m-a întrebat dacă am un parfum cu care să se dea şi i-am arătat parfumul meu. L-a mirosit şi m-a refuzat pentru simplu fapt că nu-i place. Primul impuls pe care l-am avut a fost acela de revoltă. "Cum adică nu-i place parfumul meu? Adică mă dau cu un parfum naşpa?" Apoi a venit admiraţia. "Opaa, stai că-i bine, vara mea are personalitate, ştie ce-i place şi nu acceptă lucruri doar ca să nu supere". M-am analizat mult în jurul acestui subiect şi am făcut legătura cu tipul meu de personalitate, cel pacifist, relaţional, care nu vrea să supere pe nimeni şi reacţia mea fost una cât se poate de conformă cu genul care vrea să ţină oamenii cât mai aproape de el chiar şi lăsându-se pe sine. Acceptarea parfumului meu era un echivalent al acceptării mele, chiar şi la un nivel minimal.
Altă dată, am sesizat la o prietenă un parfum care mi-a plăcut foarte mult. Am întrebat-o ce marcă e şi mi-am cumpărat şi eu. Suprinzător, still one of my favorites. Mai târziu am aflat că o deranjează faptul că-mi place şi mie. M-a amuzat situaţia, pot spune că o înţeleg însă parfumul nu este o amprentă, nu e ceva unic. Însă este un marcator. Spune ceva despre tine. Însă faptul că ne place mândurora, care suntem destul de diferite, oare ce spune asta? Poate nimic mai mult decât că e un parfum pe care, până la urmă, noi îl personalizăm. 
Când eram elevă la şcoala generală, mama mi-a cumpărat un palton roşu, gen clopot. Era superb şi îmi stătea foarte mine, însă atunci când mai vedeam pe cineva cu acelaşi palton, traversam pe partea cealaltă. Nu suportam ideea că mai este cineva ca mine. Aşa gândeam atunci, însă faptul că purtăm aceleaşi haine sau că ne dăm cu acelaşi parfum nu pune egalitate între oameni. Importanţa unicităţii este dată de aspecte mult mai profunde.
Din categoria "incredibila uşurătate a fiinţei" pot aminti un alt caz care s-a întâmplat cu mulţi ani înainte, să fie vreo 16. O foarte bună prietenă m-a invitat la sora ei acasă.  Casa ei era ca un templu pentru mine. Pe o noptieră şedeau ademenitor câteva flacoane de parfum. Super brand-uri. Am încercat unul şi mi-a plăcut enorm. Peste ceva timp mi-am cumpărat şi eu. Eram mândră de mine. De parcă acel parfum ar fi fost o poţiune magică din frumuseţea şi genialitatea sorei prietenei mele. Cât de convinsă eram că îmi place acel parfum, asta doar pentru că era asociat cu ea. În fine, între timp, am mai experimentat şi alte parfumuri, am mai crescut. Am intrat şi eu, ca tot omul în parfumerii în căutarea a ceva al meu şi l-am descoperit. Apoi, s-a întâmplat la muncă, pe coridoare un parfum extrem de dulce şi neplăcut, cu toate astea extrem de cunoscut. Cu chiu cu vai mi-am adus aminte. Iar posesoarea parfumului nu era nici pe departe una plăcută mie. Însă asta n-are nicio relevanţă. Cert este că difrenţa o face purtătorul. Omul sfinţeşte casa nu casa pe om. Aşa cum dacă un cocalar se plimbă pe străzi cu aceeaşi maşină cu care te plimbi tu, nu înseamnă că maşina e naşpa. Asta înseamnă că tu eşti un exemplu care dă stil acelei maşini. Arăţi că se poate şi-aşa, nu contează ce spune lumea. 
Felul în care porţi o haină îi poate da plus valoare. Poate fi şi o cioarsă de tricou. 


joi, 5 ianuarie 2017

Ceva mai mult

Într-una dintre lungile discuţii pe care le-am avut cu doamna Nora Iuga, acum doi ani, mi-a rămas în minte o afirmaţie, care reprezintă şi o credinţă personală, însă care a fost atât de frumos exprimată de ea. Spunea că "cel mai important lucru pentru oameni este să nu se îndepărteze de axa fiinţei".  Ce a fost extraordinar în timpul petrecut alături de ea a fost faptul că nici măcar o clipă nu m-a făcut să mă simt măruntă, deşi nicio secundă nu mi-a zburat din cap gândul că sunt doar la început de drum şi că mai am enorm de multe de învăţat. Chiar şi în momentele extrem de măgulitoare când lăuda nu ştiu ce pasaj din textele mele, când descoperea cine ştie ce genialitate a expresiei, incredibilul unor imagini create de mine, nu m-am lăsat întoarsă de la simplitatea faptului că încă sunt departe de ceea ce aş putea să fiu. Şi cred că asta o să-mi spun toată viaţa. Asta nu înseamnă că nu îmi cunosc valoarea şi n-o să încerc s-o fac cunoscută.  Este doar ceea ce mă ţine aproape de axa fiinţei mele. Nu neg, mi-au prins extrem de bine vorbele ei. Au fost şi mustrări, au fost şi multe texte tăiate complet. Altele mai bine de trei sferturi. Acum aş tăia şi mai mult însă face parte din evoluţia mea. Astea au fost condiţiile în care a ieşit prima mea carte, dincolo de care, personal, am rămas cu ceva mult mai preţios.
Ei bine, oamenii cu adevărat mari ştiu să se aplece şi asupra celor mici. Nu e un slogan pionieresc nici un dicteu populist. Când spun "mare" nu mă refer la oameni neapărat populari sau ultra populari. Nu e musai să fii popular ca să fii mare însă corect ar fi să ai un cerc destul de larg şi plin de oameni care te cunosc şi te apreciază pe măsura valorii tale.
Întrebarea este cum ar putea cel mic, din mulţimea şi desimea de oameni mai mici şi mai mari să fie văzut de cel mare? Este simplu. Trebuie doar să fie el însuşi. Nu trebuie să tragă de mânecă, nu trebuie să ţopăie, cu atât mai mult nu trebuie să linguşească. E plină lumea.
Ce anume l-ar detremina pe cel mare să se aplece asupra celui mic? În primul rând o gândire sănătoasă, neîngrădită de vanitate. Capacitatea lui de a înţelege că persoana asupra căreia se apleacă este doar într-o etapă a vieţii ei. Uneori e chestiune doar de timp. Viziunea face diferenţa. Să vezi în acel om un potenţial, o valoare care trebuie remarcată. Conştiinţa faptului că nu poţi garanta evoluţia lui însă poţi încerca ceva în acea privinţă dându-i o mână de ajutor. Faptul că îşi dă jos mantalele şi coroana de pe cap în faţa ta şi-ţi vorbeşte ca un egal reprezinta dovada faptului că are încredere în tine, ceea ce implică un angajament de zile mari. Un activator al potenţialului personal care trebuie, evident, alimentat cu multă muncă.
Ce este fain atunci când cunoşti un om cu adevărat mare este faptul că, aproape inconştient te faci moştenitorul unui testament incomparabil mai preţios decât orice bun material, statut sau imagine. Un dar care te ţine aproape de "axa fiinţei".



duminică, 23 octombrie 2016

Această mică ruşine

Am citit recent, pe facebook, un status scris de Florin Iaru care spunea despre bunul simţ cum că "orice bătălie ar purta, va fi înfrânt". În general cam aşa se întâmplă. De ce? Pentru că prostia a dominat dintotdeauna şi va domina mai departe.
Bunul simţ are legătură strict cu muncile interioare ale unui om şi care se manifestă într-un reglaj fin al comportamentului. Nu este nevoie de studii superioare pentru asta.
Subiectul "bunul simţ" m-a preocupat îndeaproape mult timp şi încă mă preocupă pentru că toate realţiile interumane sunt ghidate de prezenţa sau absenţa lui. Dacă lucrurile merg prost este lesne de înţeles de ce.
Unora le este teamă că dacă sunt cu bun simţ sunt luaţi drept proşti. Întrebrea este: cine te ia drept prost dacă nu unul care este el însuşi lipsit de bun simţ? Şi e firesc. Aceştia din urmă vor să se umfle bine în pielea lor pentru că este cea mai importantă. Deja se conturează o altă noţiune, cea de egoism.
De câte ori nu observăm oameni care vorbesc unii peste ceilalţi? Pentru că fiecare vrea să demonstreze că este mai deştept decât celălalt, că are ceva mai important de spus decât celălalt. Nici vorbă de discuţii complementare, constructive, informative ci pur combative sau demonstrative.  Într-un astfel de cârd de ciori croncănitoare, dacă se nimereşte vreunul cu bun simţ, rar are şanse să se exprime. Ciorile nu au decât de pierdut.
Scriam într-o povestioară despre Doamna-Cangur cea care îţi sare cu picioarele-n burtă, te dărâmă apoi îţi zâmbeşte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cea care presupune că vrei unele lucruri fără să te întrebe şi acţionează ca atare şi în baza strictă a premizelor ei, pentru ca mai apoi să-ţi impute taman lucrurile pe care ţi le-a atribuit.
BUNUL SIMŢ ESTE ŞANTAJABIL.
Sunt o mulţime de situaţii frustrante când ştii clar că eşti luat de fraier. Şi dacă îţi exprimi, tot de bun simţ, părerea, fie nu eşti auzit fie se interpretează ca răutate. Puţini oameni ascultă cu adevărat remarcile finuţe. Poate dacă sunt spuse cu ţipete şi emfază, aşa da. Din punctul lor de vedere asta este dovada clară a unui caracter puternic. Oare?
Întâlnim la locul de muncă. Îţi cere şefu' să faci o lucrare pe care în mod normal trebuie s-o facă el sau altcineva. Şi-ţi zici, "măi, hai că nu-mi cad galoanele, adică să nu fiu afurisit, dacă omul îmi cere..." Dă altuia prima pe care tu o meritai însă "dăi încolo de bani. Nu are rost să ne certăm pentru căcaturi." Asta nu înseamnă că data viitoare o să primeşti prima aia. În niciun caz. Da. Cei cu bun simţ sunt luaţi de fraieri. Însă buba nu-i la "fraieri" şi ei ştiu bine. Ţine de o sănătate spirituală pe care o ai sau nu. Cel mai probabil vine şi ziua aia când îţi faci băgăjelul şi-ţi cauţi alt loc de muncă unde eşti măcar răsplătit pentru munca ta.
Cea mai delicată situaţie în care bunul simţ este extrem de şantajabil apare atunci când celălalt este mult mai în vârstă decât tine. Oricum ai da-o tot ţi-o iei. Că spui sau nu ce crezi, forurile "superioare" te vor trata fie ca pe un nesimţit atunci când spui, chiar dacă te exprimi cu milă sau delicat, fie ca pe un om slab, atunci când nu spui. Important este să-ţi urmezi principiile. Întotdeauna se vor găsi oameni care ştiu mai bine să-ţi trăiască viaţa.
Din punctul meu de vedere, bunul simţ este o formă de inteligenţă care se bazează pe multă muncă. Fără introspecţie nu ajungi acolo.  Aici locuieşte adevărata eleganţă a unui om. Altfel, păpuşi zornăitoare care mimează bunul simţ, puterea şi inteligenţa, se găsesc pe toate drumurile. Tendinţa acestor păpuşi  va fi mereu să te facă să te simţi prost şi slab. Să te trimită  în plan secund. Diferenţa o face "trestia gânditoare".  Păpuşile nu au decât de pierdut, chiar dacă aparent, câştigă. Oamenii cu bun simţ suferă însă nu renunţă. Drumul lung îi caracterizează. Timpul le cerne pe toate.

Această mică ruşine de Cristian Simionescu

Te mai doare câte ceva. Iei hapuri, mai merge.
Visezi urât. Ce faci bătrâne, cu sistemul nervos?
Ei, mai iei un rachiu, un vin.
Mai cade inima pe gânduri, iei un rachiu, un vin, mai trece.

Te mai huleşte cineva, mai rabzi pizmuiala
lumea-i anevoiasă. Te iei cu lumea, mai trece!

Îţi face găgăuţă, hlizindu-se,
un gest barbar, te scălâmbă,
ei, lumea se purifică încă. Mai uiţi, mai trece.

Îţi pune câte unul piedică
se mai joacă omul, nu-i viaţa doar
pentru mâhnire şi silă. Mai trece.

Eu însumi am văzut un tip-
dar ce tip! mâncase vita cu tot cu făt.

Ruşinat peste poate, i-am spus:
"Ce faci bătrâne, ce faci cu gândirea, te lasă?
Mai iei un vin, mai iei hapuri,
mai iei bun simţ, mai trece."

Dar vine cineva odată, şi-ţi pune laba pe dinţi,
te calcă pe ficat şi nici nu  spune măcar:
pardon şi scuze. Ei bine, asta nu trece!


marți, 13 septembrie 2016

Doamnăăă, umbli cu zodia vopsită?

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET. ORICE ASEMĂNARE CU PERSOANE REALE ESTE PUR ÎNTÂMPLĂTOARE.

Dragă cititorule, toată viaţa am crezut că sunt într-un fel, adică altfel, adică, nu ştiu cum să spun. Parcă ceva nu se potrivea. Dacă eram întrebată ce zodie sunt şi răspundeam, reacţiile veneau mai tot timpul: "hmmmm", "ciudat", "fecioarele sunt aşa", "fecioarele sunt pe dincolo". Ceva era greşit cu mine, gândeam. Când toată lumea îţi spune că eşti beat, te duci şi te culci. Mă simţeam de parcă eram foarte aproape să descopăr că sunt lesbi. Eram anapoda. Însă, în ultima vreme, m-am cam schimbat. Nu ştiu, aşa se întâmplă de la o vârstă, cred. Unii spun că se cheamă maturizare, alţii spun că ascendentul vorbeşte. 
Ei bine, am elucidat misterul. Toată viaţa am crezut că sunt Fecioară şi nu mai sunt demult. De fapt, n-am fost niciodată! Cum? Aaaa, nu în sensul ăla. Am fost şi eu virgină, cândva, însă Fecioară nu poţi fi decât în două sensuri, zodiacal sau Fecioara Maria. Atât.

Păi, cum să vă spun?

EU SUNT LEOAICĂ, tânără iubirea... Lovitură sub centură. Incredibil? Nu vorbesc prostii. Chiar sunt Leoaică. (Măcar scap de miştocăreli şi aluzii! Yes). Măi şi îmi place aşa de mult!!! Nici n-am cuvinte. Dacă până acum, toată lumea îmi spunea că nu corespund zodiei (între noi fie vorba, eram doar o prefăcută de Fecioară), acum ce-o să mai spună cucoanele?  E foarte important ce cred ele. Dacă ele aleargă într-un sens, pământul se rotește în acel sens. Dacă aleargă invers pământul se rotește inves.
Păi ce să spună decât "Ştiam eu că e ceva!" Pentru că ele le ştiu pe toate. "Am simţit dintodeauna că e ceva în neregulă cu Fecioara aia. Toată viaţa s-a prefăcut." (Faza asta cu femeile care simt, intră, iar, în categoria ”Curiozități”.) Însă nemulțumirile astea se spun numai pe la spate. Cu o Leoaică nu te pui. Ori ai coaie ori nu? Cea mai bârfită zodie este. Este? Păi cum să nu. S-ar putea să mă doară un timp capul, până mă obişnuiesc cu noul statut.

De când am aflat că sunt Leoaică am început să descopăr care îmi sunt prietenii şi inamicii, deși e cam mult spus prieteni/inamici. Asta pentru că încă puţină lume ştie adevărul, pe care îl dau acum în vileag. Soacră-mea a simţit că e ceva în neregulă cu mine. (Al 6-lea ochi, pardon, al 3-lea funcţionează. E pe bune!). Avea dreptate. Acum am intrat şi eu în normalitate. Ah. Era să omit. Conform noului zodiac, soţul meu e Rac. Oare asta ne va afecta relația? Va trebui să divorțăm sau din contră, vom fi mai bengoși?  În fine. Prostii. Cum să nu iubeşti  Leoaicele? Oameni sunt şi ele!

Freud, Jung de nimic n-aţi fost buni! Vă bat la funduleţ zodiacele! Care funduleţ? ;)

Întrebarea este: ce faci, când toată viaţa ai avut o adversitate, chiar ură pe reprezentanţii unei zodii şi descoperi apoi că n-a fost niciodată ceea credeai că este. O să-i iubeşti? Te întroci la 180 de grade?
Mai grav. Ce faci dacă descoperi că eşti chiar tu în zodia căreia i-ai asociat numai rele asta pentru că ai tu sechele?  PAM! PAM! (na, că am făcut şi o poezică)

ZDUIE MONTA! PIRIZONTA! 

Dragi doamne, etichetele se pun pe borcane, alea cu murături, compoturi, dulceţuri. Am o întrebare, pentru cele care văd etichete pe frunţile oamenilor: ştiţi câţi criminali în serie, câţi psihopaţi sau câte curve (de toate felurile) s-au născut în zodiile voastre? Că aşa, Einstein, Monroe şi Iisus, vedete şi genii, toţi vrem să ne fălim.

No, ştiţi ce, acum că sunt Leoaică, faceţi frumos o priuetă, aşa cum face Pământul de-şi mai clatină axa şi ne bulversează nouă etichetele şi reconfiguraţi-vă. Mai aveţi o şansă! Acuşi vine Mercur retrograd şi nu mai ieşiţi din casă!

WRRRAU!!!!!!




joi, 17 martie 2016

Și ei au întotdeauna dreptate!

Mai toți prietenii îmi spun să mă liniștesc. Cică mă agit prea mult. E adevărat, nici nu are sens să neg, sunt afectată, enervată, jignită. De ce? Pentru că văd mai mult decât trebuie. În condiții normale asta n-ar fi o problemă, din contră. Pentru că duc lucrurile în perspectivă. Nici asta n-ar trebui să fie o problemă. Care perspectivă? Ei bine, care ar fi perspectiva unei societăți normale? Care societate? A existat vreodată vreo societate normală? Come on! Ceea ce eu văd acum este că ne îndreptăm către o societate din ce în ce mai puțin tolerantă. O societate ipocrită încurajată de dicteuri și sloganuri aparent bine intenționate. Uniunea Europeană întodeauna ne vrea binele. Tocmai de aceea avem din ce în ce mai multe produse autohtone pe piață. Vrea o societate sănătoasă, asta se vede în înfloritoarea industrie farmaceutică pentru care, again, s-au ridicat o groază de fabrici românești. Lista e plină de E-uri fizice, psihologice, religioase, sociale, politice etc. Însă am găsit un bun prilej de a brava și a ne etala dorința noastră de a fi mai buni, chiar dacă, în fond, nu suntem decât niște cățeluși supuși care lătrăm și mușcăm după cum ne dictează mămica noastră cea bună. (Îmi imaginez ziua în care va fi interzis alcoolul în cluburi, baruri și restaurante. Cum vor bate din aripioare focile vegane și vor țopăi, fericite, cu mingea pe nas.)
Într-una din zilele trecute, în timp ce travesam pe trecerea de pietoni, din partea opusă, venea o bătrână, modest dar curat îmbrăcată cu trăsături elegante dincolo de care eu am văzut o doamnă cu carte sau măcar o femeie deosebită. Ținea în mână o țigară aprinsă. Trecând pe lângă ea nu pot să spun decât că am simțit un moment de relaxare asociat cu imaginea mea stând de vorbă cu ea la o terasă. Sentimentul acela că poți să te simți relaxat în preajma unui om care te primește cu căldură și înțelegere. De altfel, nu neg, de cele mai multe ori, în preajma bătrânilor nu prea mă simt bine. De ce?  Pentru că cele mai multe feedback-uri din partea lor au fost de ocară, aroganță, critici nejustificate, priviri piezișe, atitudini preconcepute ”tinerii din ziua de azi”. Rar am simțit empatie, înțelegere, iertare, dragoste.  Ei bine, eu cred, cu tărie că echivalentul unor astfel de bătrâni scorțoși și aroganți se regăsește în sumedenia de ”tineri” din jurul nostru. Aspiranții unei lumi perfecte, combanții veșnic antrenați pentru cauze nobile, ei înșiși considerându-se modele. Acei tineri înțelepți, anti-grăsimi, anti e-uri, pro mâncare bio, mers pe jos, yoga și muzica zen (în vine în minte acum un articol citit de curând despre ”cocalarul religios”). În fine, acei ”tineri” constipați, îngrădiți de o sumedenie de norme, care nu beau, nu fumează, nu înjură și dacă înjură o dată își trag pe spinare zeci de biciuști. Cine știe ce-ar fi în stare să-și facă pentru celelalte? Pentru că nu-și permit să fie ”golani”, măcar odată în viața lor. Dar mai ales acei ”tineri” care dacă au făcut vreodată toate cele menționate puțin mai sus și s-au lepădat, se bat cu pumnii în piept și se oferă drept exemplu cum că ”se poate”.  
”Se poate” ce, dragii mei puritani. Ați scos demonii din voi și i-ați înlocuit cu îngeri și sfinți? V-ați ridicat cu o treaptă, două spre rai și vă permiteți să priviți în jos spre ”slăbiciunea” umană cu degetul arătător împlatoșat în aur, câștigat din banii economisiți în absența viciilor? Stați acolo că stați bine. Eu, una, nu simt că am nevoie de voi. Știu că vă place să vi se spună că aveți dreptate. Așa e. Întotdeauna aveți dreptate. N-am niciun argument solid în favoarea mea. Ăsta este adevărul pe care îl știați, oricum.
Însă există un lucru pe care nu-l veți înțelege niciodată. Incredibila relaxare pe care ne-o dă libertatea de a greși. Incredibila plăcere pe care ne-o dă dorința de a greși. Asta înseamnă să fii om.
Nimic nu se compară cu libertatea pe care mi-o rezerv din aceste ”greșeli” pe care le numiți voi greșeli. Eu le consider normalități.
Mă așez la masă, beau o sticlă de bere, fumez și scriu. Câtă vreme voi putea, nici nu concep actul scrisului fără fumul țigării mele. Îl iubesc ca pe aerul meu. Ecoul gândurilor și frământărilor mele. Ceva șamanic. Puțini înțeleg. E mizeria mea care mă ține în zona umanității. Este mizeria mea care mă ține antrenată în fiecare zi în zona iertării și înțelegerii firii umane. Cuiul acela pe care-l bat în carnea bățoasă a aroganței.
Libertatea mea trăiește printre prieteni cu care îmi împart defectele și calitățile. Cu cei care mă iau exact așa cum sunt și nu se chinuie să mă facă mai bună.
Ceea ce nu știe viitoarea societatea ipocrită, în puritanismul ei, este că oricât de mult s-ar chinui să ”îndrepte păcătoșii” nu va reuși niciodată atâta vreme cât se va chinui s-o facă. Însă o astfel de societate nu poate fi oprită, pentru că ea are întotdeauna dreptate. Mai puțin într-o singură privință. M-aș bucura să se dovedească a fi în stare să înțeleagă care ar fi aceea.

P.S. Jos pălăria acelora care nu beau, nu fumează, nu înjură însă nici nu arată cu degetul. Am întâlnit, însă extrem de puțini.


vineri, 11 decembrie 2015

Recenzie carte - Andreea Pop

sursa: vatraoficial.wordpress.com

Heteroclită ca focalizare, poezia pe care o scrie Cristina Cîrnicianu în Faţa tandră a infernului (Grinta, 2014) dezvoltă o galerie variată de atitudini şi preocupări, pe care le etalează într-un evantai discursiv generos. Redusă la esenţial, gesticulaţia poemelor traduce sondarea febrilă a proximităţilor ca modalitate de cunoaştere de sine. E aici o poezie introspectivă, de cameră, construită uneori pe alternanţa difuză a jocului de lumini și umbre, a cărei notă fundamentală o dă un soi de crispare dramatică în faţa mecanicii existenţiale.
În câteva locuri, tensiunea unei astfel de fizionomii încrâncenate se citeşte în felul în care poeta operează disecţia nervurilor fine ale angoasei; evidentă mai ales în prima secţiune, „Morţii mei”, toată această autoscopie ia forma unui exerciţiu compoziţional în care reportajul clinic şi consemnarea modulaţiilor bolii alternează cu o serie de conversaţii închipuite, de coloratură funebră; articulate pe o tonalitate lirică localizată la intersecţia dintre halucinarea maladivă şi fantazarea cu bătaie metafizică, poemele „respiră” într-o ambianţă încordată, de surescitare cerebrală în fază avansată. Nuanţarea detaliilor şi subtilitatea sugestiei aproape că ţin de caz patologic: „se lasă liniştea/ o pisică obeză peste pieptul meu/ închid numai puţin ochii/ printr-o trapă în tavan cineva aruncă din când în când/ saci cu buline roşii de hârtie glasată/ le văd printre gene cum cad lent/ brăzdate de raze firave de lumină/ apoi se topesc în aerul îmbibat cu spirt/ timpul trece meticulos/ cu precizia picăturii de ser în vârful unui ac”, nimic de pierdut (2). De o tonalitate uşor diferită vor fi versurile de orientare biografică, în care deşi miza rămâne tot una gravă, emisia lirică e ceva mai relaxată, eliberată puţin de solemnitatea obsesiilor anterioare. Transpuse într-o cadenţă care preferă rostirea mai degajată, ancorată mai mult în concret, unei exhibări excedentare, textele merg acum pe linia unui lirism cu ecouri expresioniste: „ce griji aveam noi/ cei care dădeam singurătatea pe uşă afară/ aruncam cu pietrele în ea/ ne credeam eroi…/ când ne-a venit rândul/ ne-am împrăştiat în lume diformi ca puii de lup/ auzeam cum ne cresc oasele/ ligamentele pocneau ca mugurii de primăvară/ şi ce ne mai strângeau pantofii/ ş ce ne mai intra frigul pe sub mânecile prea scurte/ […] abia după ce ni s-au copt bine oasele feţei/ şi pieile începeau deja să ne slăbească încheieturile/ ne-am întors acasă dezgropând înapoi drumul/ cam în tot atâta viaţă cât la dus/ i-am deschis uşa ca unei doamne”, noi şi diva. În altă parte, confesiunea retrospectivă ia forma unei incantaţii copilăreşti. Rememorarea se face peste tot cu o înfiorare discretă, aproape mistică.
De aici şi până la croiala minimalistă a poemelor anti corporate, care descriu scenarii cotidiene de austeritate, consumate pe fondul unei existenţe aride, calea e lungă. Poezia Cristinei Cîrnicianu se mută acum într-un registru diferit, care desfăşoară fragmentar câteva episoade urbane pe o tonalitate ceva mai incisivă şi mai accelerată decât înainte. Rămâne acelaşi fond grav, însă orchestraţia lirică vizează de data aceasta mai ales conspectul lumii exterioare, înregistrat cu un scepticism şi o ironie ascuţită indiferent de „adresă”, mai ales atunci când bifează „pontajul” corporatist şi metamorfoza radicală de după program, reveria suprarealistă citadină, ori teoretizarea existenţială. Departe de exhibiţiile severe cu nuanţă de parabolă din prima parte a volumului sunt aceste poeme, în care observaţia morală face trecerea de la structură de plafon la detaliu nelămurit, mai mult sugerat. În consens cu acestea vor fi şi bucăţile din „Teste de luciditate”, care dovedesc un elan cerebral ce atinge cote maxime şi care admite uneori şi notaţia livrescă ([bohemian drunks][capricii]). La capătul acestui circuit halucinant, microscopiile din final revin la tatonarea confuză a graniţelor lumii de la începutul volumului, de data asta cu o componentă hotărât fantasmagorică şi descriind o atmosferă sinistră, de SF bizar. O piruetă contorsionată descrie cel mai fidel mişcarea poemelor din Faţa tandră a infernului, executată într-o gamă teribilă.


marți, 9 iunie 2015

Rock in Vienna

4-6 iunie (raiul rockerilor sau iadul fandosiţilor)



Faith no More

Incubus
Metallica
Body Count

Muse
Limp Bizkit